3 februarie 2023
-1.1 C
Bacău

”Cățeaua Leșinată” a devenit ”dulău” printre restaurante

HomeActualitate”Cățeaua Leșinată” a devenit ”dulău” printre restaurante

Ziaristul Daniel Moldovan ține sus tradiția tatălui său

”Cățeaua Leșinată” a devenit ”dulău” printre restaurante

Sunt câteva locuri în Bacău care-au devenit repere fixe, iar Restaurantul Cerbul de pe Alecu Russo e unul dintre ele. Cu enorm umor, i s-a spus ”Cățeaua Leșinată” încă de pe vremea lui Ceaușescu, dar atunci era doar o cârciumă de cartier, loc de popas al clasei muncitoare din zonă. După 1989, lucrurile s-au schimbat pentru că Petre Moldovan a luat spațiul și l-a transformat într-un loc unde mâncarea bună ține bună companie șprițului, iar clienții se simt bine, indiferent de câți bani au în buzunar. Era crâșmar adevărat, care a condus restaurantele Gherăiești, Gambrinus și Tic-Tac, dar și un om pentru care banii n-au fost niciodată pe primul loc. Acum aproape doi ani, inima mare a lui domn Petrică s-a oprit, dar tradiția merge mai departe datorită fiului său, Daniel. Ziarist cu experiență de peste 25 de ani, urmașul nu avea nicio experiență în domeniu, dar a vrut să ducă mai departe tradiția. Putea să vândă sau să închirieze, dar a vrut să-i cinstească memoria tatălui păstrând locul în familie. A renovat pereții, dar a păstrat buna servire și bucatele gustoase, iar clienții vechi și cei mai noi s-au convins că Daniel Moldovan calcă apăsat și bine pe urmele tatălui.

Echipa nouă

”N-am stat să se ducă tata ca să-i iau cărămizile!” 

-Daniel Moldovan, ești de aproape 25 de ani în presă, de vreo 20 de ani corespondent PRO TV în Bacău și Moldova. Cum e să duci și munca de patron al unui restaurant?



-Sincer? Foarte, foarte greu! Au trecut aproape doi ani de când s-a stins tata, m-am mai adaptat, dar e altceva decât eram obișnuit. În primul rând, eu nu am știut nimic, dar absolut nimic despre afacerile tatălui meu, nici despre ce înseamnă să conduci un restaurant, nici ce proprietăți  are, nici ce este în conturile lui. Pur și simplu, eu eram cu viața mea de ziarist, el era cu ce a făcut tot timpul, amândoi eram fericiți și împliniți, pe mine nu m-a interesat partea asta a vieții. Așa că a fost destul de greu să îmi asum și rolul de patron, pentru că am rămas corespondent PRO TV. Dar cred că am datoria să îi duc mai departe moștenirea, pentru că el a muncit o viață și eu nu am voie să uit ce-a făcut.

-Care a fost șocul cel mare când ai preluat afacerea?

-Sincer, credeam că a fi patron înseamnă să deschizi  ușa dimineața, să strigi la vreo doi angajați, să iei banii și să pleci acasă. Nu-i așa! Până acum doi ani, îmi  drămuiam câteva mii de lei, banii mei, ai familiei, mulți-puțini, câți erau, că n-am primit de la tata ”subvenții”. Acum, sunt nopți în care nu mă prinde somnul știind că trebuie să dau a doua zi zeci de mii – salarii, taxe și impozite la stat, furnizori și multe, multe altele. Dar am învățat și asta, mie nu mi-e rușine să întreb când nu mă pricep, vorbesc și cu fetele din restaurant și aflu de la ele ce mai e de făcut.

-Apropo de angajate, cum e să treci de la poziția de ziarist care se documentează la situația patronului care întreabă despre mersul lucrurilor?

-La început, le-am cerut să-mi spună ”tu” și am observat că le e greu. Să treci de la ”Șefu” și ”domn’ Petrică” la ”Daniel” le e greu, așa că nu mai țin cont de asta. Dar fără ele nu aș fi reușit să duc mai departe acest restaurant, pentru că știu meserie și sunt dedicate total, ca și mine. Un exemplu  – restaurantul  nostru era apreciat pentru murăturile pe care le punea tata cu mâna lui în butoaie, iar eu n-am vrut să se piardă această tradiție. De doi ani, le pun eu cu mâna mea și încă sunt cerute gogonelele și castraveții marca noastră ”Cerbul”. Înseamnă c-am învățat ceva de la tata!

Echipa veche

-Cât crezi că poți duce și munca de la PRO TV și conducerea restaurantului?

-Încă mai găsesc bucuria și satisfacția de a fi ziarist. După 20 de ani, mă uit cu  atenție la fiecare știre de-a mea care e difuzată, și cred că puteam redacta sau filma mai bine. În același timp, deși cred că toate cele moștenite sunt ale mamei mele – pentru că ea a muncit cot la cot cu tata pentru ele -, trebuie să îmi câștig dreptul să spun că le merit prin muncă și chibzuință. Nu știu ce va fi, am o fiică deschisă la minte și cu 10 pe linie la școală, dar nu știu dacă va dori să preia afacerea. O las să crească și să-și aleagă singură drumul, așa cum m-a lăsat și pe mine tata, care niciodată nu m-a tras spre domeniul lui. Poate pentru că știa cât de grea e munca aici!

”Aroganța” tinereții – telefon ca al milionarului Cataramă

-Deși n-ai fost răsfățat cu bani de familie, ai avut și tu micile excese ale tinereții….

-Nu multe, și doar pe banii câștigați de mine. Cea mai mare trăznaie a fost când, proaspăt angajat la EURO TV, mi-am cumpărat cel mai ”tare” telefon care se găsea în România. Doar eu și Viorel Cataramă asemenea ”sculă” prin Bacău. Problema este că a trebuit să plătesc rate cinci ani pentru moftul  ăsta. După primele trei-patru luni mi-am dat seama că nu e important să am nu știu ce lucru scump, dar care nu-mi trebuie neapărat și m-am învățat minte pentru toată viața.

-Și acum ești mai chibzuit?

-Acum, am o mașină de 15 ani și nu am de gând să o schimb pentru că îmi fac treaba cu ea! La fel și cu concediile! Mă tot cheamă unii și alții  prin locuri exotice și foarte scumpe ca să mă duc în vacanță. O singură dată, prin 2010, am cedat și am fost prin Turcia. Dar mi-am dat seama că e absurd să arunci banii pe lucruri de care n-ai nevoie și te poți simți  bine împreună cu familia, cu prietenii fără cheltuieli extravagante.

Familia

-Ce contează cel mai mult – statutul profesional, confortul material, aprecierea celor din jur?

-Nimic din toate astea! Doar liniștea familiei și prietenii adevărați, cei care îți dau un telefon doar ca să te întrebe ce mai faci, nu pentru că nevoie de ceva. De când eram puști, la ziua mea au venit cel puțin 30-40 de prieteni, iar asta m-a umplut mereu de bucurie. Nu există altceva mai important decât cei pe care îi ai alături!

-E moștenire de familie legătura asta cu oamenii?

-Da, sigur! Și acum vorbesc cu cei care l-au cunoscut pe tata și toți spun ”Ce mai om a fost domn’ Petrică!”. Asta e moștenirea mea cea mai importantă, asta o învățt și pe fiica mea, la urma urmelor, lăsăm în urmă faptele bune și amintirile frumoase ale oamenilor!

Pasiune, tristețe și pericol în viața de ziarist

-După 25 de ani de jurnalism, ce te mai motivează?

-Știu că nu-ți face nimeni statuie, dar încă mai găsesc pasiune și satisfacție să filmez și să scriu știri. În ziua în care va fi doar o slujbă oarecare, renunț la presă!

-Care e cel mai emoționant moment din acești ani?

-Au fost multe, dar îmi  aduc aminte că am plâns ca un copil la înmormântarea unui băiețel ucis de tatăl lui. E greu să abordezi astfel de subiecte, nu te poți detașa, nu poți să nu fii un simplu om.

-Dar în pericol te-ai simțit vreodată?

-Nu o dată! Țin minte că împreună cu colega mea de atunci, Dana Munteanu, acum McAllister, și cu jurnalistul Florin Crăciun mergeam la Berzunți și am luat-o prin albia râului ca să scurtăm drumul. Numai că Dacia lui Florin s-a oprit în mijlocul  apei și am chemat un utilaj să ne scoată. Sau la multe inundații, când filmam cu apa aproape de brâu și simțeam bolovanii și cioatele lovindu-mă peste picioare. Nu pot uita nici cum am zburat prin munți cu elicopterul, afară ploua, bătea vântul, era ceață, chiar și echipajul era destul de îngrijorat. vă închipuiți ce-am trăit eu!

Petrică Moldovan – O legendă a crâșmăritului din Bacău

Avea 16 ani când sora sa asistentă medicală l-a adus de la Târgu-Mureș, ca să-și facă un rost prin Bacău. Avea 14 lei în buzunar și a început spălând vase sau golind mesele prin restaurantele locale. Meseria a învățat-o încet-încet de la adevărații profesioniști ai artei (de)servirii clienților, până când a crescut în vârstă și pricepere dovedită. A dovedit că-i bun șef în ”alimentație publică” la Popas Gherăiești, de nu mai încăpea lumea din primăvară până toamna târziu la domeniul condus de tânărul Moldovan. Pe urmă l-au chemat și i-au spus: ”Petrică, ești gospodar, ocupă-te!”. Adică i-au pus în brațe viitorul Restaurant  Gambrinus, aflat atunci doar la stadiul de cărămidă pusă una peste alta, dar care pe urmă a stabilit un standard înalt băcăuan al deservirii  de calitate. Pe urmă, l-au trimis să se ocupe și de Restaurantul Tic-Tac, aflat și el ”la roșu”, fără dotări minime în bucutărie, fără mobilier, fără personal. I-a reușit și aici! Pe amândouă le-a adus la profit capitalist în plin socialism, cu terase arhipline vara și cu clienți fideli în orice anotimp.

Om de oamenie, și pe urmă patron!

Petrică Moldovan nu s-a îmbogățit din munca lui de zeci de ani, așa că după 1989 șmecherii au luat cele mai bune restaurante din Bacău, fără a se pricepe, doar pe interese politice. El a plătit cât i s-a cerut pentru ”Cățeaua leșinată”, o bombă de pe Alecu Russo, loc de care au fugit toți. Dar meseriașul știa că poate face treabă și acolo. Vânător pasionat, a schimbat numele locației în ”Cerbul” și l-a decorat cu trofee de vânătoare, inclusiv uriașa blană de mistreț ce acoperea aproape un întreg perete. Nimic de zis, mai ales pentru prietenii de împușcături ce se adunau la balurile vânătorilor, unde mâncarea bună și șprițul zglobiu dezlegau poveștile mai mult sau mai puțin… vânătorești. S-a adaptat vremurilor noi, a ținut la angajați și i-a ținut aproape, a dat mâncare bună oricui și băutură pentru toate gusturile, adică a fost crâșmar adevărat! N-a adunat avere mare, pentru că mereu i-a păsat de oamenii care-l ajută și de clienții ce-i calcă pragul. Și așa a dus-o domn’ Petrică, zi de zi vreo treizeci de ani, muncind până și cu o zi înainte să închidă ochii. A dus pe picioare o boală de inimă care ar fi trimis la pensie pe mulți, nu însă și pe ardeleanul devenit băcăuan model.

 

Alte titluri
Alte titluri

Opinii
Opinii

Ultimele știri