Mi-am permis un joc cu un învăţăcel care-mi trimisese un mesaj pe telefonul mobil: i-am cerut să repete operaţiunea, eliminând două greşeli de ortografie. În noua înfăţişare, textul lui avea două ortograme: *să da-ţi, respectiv *să veni-ţi (în prima variantă, figura doar eroarea *să da-ţi). Capcana era bine ascunsă în compusul „mâine-dimineaţă”.
Ce spune Îndreptarul ortografic, ultima ediţie (1995)?
Nimic, în afară de adverbul „mâine”, care trebuie pronunţat în două silabe, cu accent pe penultima. Îndreptarele vechi (1932) şi foarte vechi (1909) cereau să folosim forma „mâne”, după ce fuseseră tolerate ambele variante: „mâine” şi „mâne”, pentru a-i împăca şi pe munteni, şi pe moldoveni.
De unde luăm combinaţiile lui „mâine”?
Numai din DOOM2 (2005), care ne face un mare serviciu, în condiţiile în care prima ediţie (din 1982) a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române nu înregistra decât „mâine” şi locuţiunea adverbială „mâine-poimâne”, cu variantă de scriere „mâine, poimâine”. Ediţia a doua, pe care trebuie să o respectăm, consemnează ca noutăţi absolute (ca şi cum până atunci nu le-am fi folosit) indicaţiile temporale „mâine-dimineaţă”, ‚mâine-noapte”, „mâine-seară” (adverbe compuse) şi „mâine după-amiază”, „mâine după-masă” (adverb simplu, urmat de adverb compus). „Mâine-poimâine” (locuţiune adverbială), cu sensul de „curând”, nu mai poate fi scris şi cu virgulă, ca în 1982. După cum se vede, şi în cazul adverbelor compuse, cratima este obligatorie.
Să credem în DEX?
Nu. Dicţionarul explicativ al limbii române are rostul de a descrie înţelesul cuvintelor (de aceea se numeşte explicativ), şi nu de a norma scrierea sau pronunţarea, deşi se laudă (ediţia din 2016) că este pus de acord cu DOOM2. Aşadar, în combinaţiile „mâine-după-amiază”/„mâine-după-masă” din DEX, prima cratimă este inutilă.
Dar celelalte combinaţii cum se scriu?
Prin deducţie, prezenţa sau absenţa cratimei din celelalte combinaţii este motivată de prezenţa/absenţa acestui semn ortografic în cazul „familiei” lui „mâine”: „azi-dimineaţă”, „azi-noapte”; „ieri-dimineaţă”, „ieri-seară”, „ieri-noapte”; „poimâine-dimineaţă”, „poimâine-seară”, „poimâine-noapte” (adverbe compuse), ca şi „mâine-dimineaţă” etc.; „azi după-amiază”/„azi după-masă”; „ieri după-amiază”/„ieri după-masă”; „poimâine după-amiază”/„poimâine după-masă” (adverb simplu, urmat de adverb compus), ca şi „mâine după-amiază” etc.
Pentru „răspoimâine” lucrurile se simplifică: acest adverb nu are combinaţii.
Îndrăzneală: criticăm DOOM2-ul
Dicţionarul Academiei ne cere să etichetăm ca adverb compus structura „azi-mâine”, dar perechea acesteia, „mâine-poimâine”, este catalogată de aceeaşi lucrare drept locuţiune adverbială. Câtă vreme au înţeles de sine stătător („curând”, respectiv „în curând”, conform DEX-ului), considerăm că ambele trebuie să fie recunoscute ca locuţiuni.
„Astă” combinaţie
După acelaşi raţionament, vom scrie cu cratimă adverbele compuse „astă-seară” (în seara aceasta), „astă-noapte”, „astă-primăvară”, „astă-vară”, „astă-toamnă”, „astă-iarnă” (pentru noaptea/primăvara/vara/toamna/iarna trecută).
Cum e la alţii…
Cratima e doar la noi: „după-amiază” e legat în engleză (afternoon) şi germană (naclunittag), iar „azi-noapte” e separat în cele două limbi (last night, respectiv heute nacht).
… şi cum scriu poeţii
„Astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-o spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte” (M. Eminescu).
