A ajuns să nu mai existe o cafea decentă în tot orașul. Iar prin „decentă” înțeleg acea cafea clasică, neagră, aromată și dulce, tipul greco-turcesc cu care românii au fost învățați dintotdeauna, de când Miron Costin s-a făcut de râs și s-a opărit cu cafeaua la Înalta Poartă, încercând s-o dea peste cap dintr-o sorbitură.
Secole de-a rândul, în Țările Române asta s-a băut, în tihnă, la palavre, cu ciubucul alături, cafele peste cafele, dulci, negre și aromate.
S-a supărat o vânzătoare de la o benzinărie când i-am zis că vreau cafea, dar numai dacă este neagră. Cum adică ce avea ea nu era cafea neagră? Păi avea poșirci italiene, că s-a umplut țara asta de espresoare.
Și iertată să-mi fie îndrăzneala, dar italienii nu s-au prins niciodată care este șmecheria. Cafeaua nu este s-o bei dintr-o dată, să dai peste gât un deget de lichid, fie el și superconcentrat.
Cafeaua, așa cum au înțeles-o turcii și grecii, este de drum lung. De stat la taifas, de sorbit puțin câte puțin, de lăsat să-ți pătrundă încet în organism. Și înainte de asta, de mirosit aromele ei. Ceea ce oricât ai încerca nu poți face cu un esspreso sau, mai rău, cu poșircile de la dozatoare, oricât de frumos s-ar chema.
Nu, cafeaua nici nu se bea, nici nu se pregătește pe fugă. E o întreagă filosofie a cafelei, ea trebuie descântată, mângâiată, pusă pe foc, luată de pe foc, trebuie să facă o anumită spumă, aceasta să fie uniformă, trebuie limpezită… ehei, e o întreagă poveste aici.
După aia, cafeaua trebuie tratată corespunzător, în cești de porțelan, îndulcită, dacă nu cumva s-a respectat rețeta și s-a fiert apa cu zahărul, așa cum se face normal.
Cafeaua trebuie apreciată, trebuie răsfățată și respectată. Iar ibricul e creuzetul în care trebuie preparată această băutură; orice altceva este doar blasfemie curată.
