Mă numesc Dan Sion și-ți scriu din Sala Sporturilor din Bacău. Ce-i drept, ne-am mai intersectat pe aici. Dar ceva mai rar. Nu că în trecut ai fi ocolit pe de-a-ntregul tribuna, însă, de regulă, intrai și ieșeai din vestiarul rezervat echipelor oaspete. Acum văd că ți-ai făcut abonament la sală; chiar sunt curios dacă te-ai și vaccinat. Cu sau fără vaccin, ai venit sâmbătă după-amiază, la meciul de volei al fetelor de la Știința și te-ai întors a doua zi la prânz, pentru jocul de handbal al băieților de la CSM. Da, știu, îmi vei spune că fetele au bătut Clujul cu 3-0 și că n-am motive de tristețe. Serios? Cum oare te poți bucura la o victorie contra Clujului?
Asta după ce, ani la rând, ai dat de pământ cu RATB Grundfos, Rapid, Dinamo, Metal Galați, Tomis Constanța, Alba Blaj și CSM Târgoviște? Și cum să nu fii trist când vezi privirea îngândurată care umbrește chipul tot mai supt al profesorului Grapă? Am avut puține momente de satisfacție la meciul de sâmbătă. Unul dintre ele a fost legat de evoluția bună a Mădălinei Airoaie- în premieră titulară la un meci de campionat acasă- pe care o cunosc de când era de-o șchioapă. Iar altul a fost când am văzut fata celui mai bun prieten al meu, Ami Rugiubei, mini-speranță la CSȘ Bacău, pășind pentru prima oară pe parchetul Sălii Sporturilor în calitate de copil de mingi. Apoi mi-am amintit că, atunci când Ami s-a hotărât să se apuce de volei, la Știința juca Rene Sain.
Și m-am întristat din nou, gândindu-mă că, la cum merg acum lucrurile, cu greu vom mai vedea prea curând la Știința voleibaliste ca Rene, Mimi Sosa ori Kim Staelens. Sau, mergând și mai departe înapoi în timp, Melania Rusei. Altfel spus, modele lângă care să crească, jucând, Mădălina Airoaie și să crească, visând, Ami Rugiubei. De ce taci? Și de ce te pregătești să schimbi vorba, atrâgându-mi atenția că, la urma urmei, duminică, băieții au remizat cu Constanța și că nici în cazul acesta nu ar trebui să fiu așa trist? OK, în condițiile date, fără Sandu Iacob, fără Costea, fără Serhel (așa incomplet refăcut cum e) și fără gruzinul Orjonikidze, egalul ăsta e cât o victorie. Mai ales contra unei forțe precum Dobrogea Sud Constanța.
Dar nu pot să nu mă duc cu gândul la cum ar fi fost dacă aveam trupa completă. Și la cum ar fi dacă echipa asta greu încercată ar fi cu adevărat sprijinită de cei care o au în custodie. La urma-urmei, acum nu foarte mulți ani, Bacău- Constanța era un duel pentru titlul național la handbal masculin: poate că încă-ți mai aduci aminte. Aș vrea să închei, precum în poemul lui Eluard, cu „Adio tristețe”. Dar nu-mi fac iluzii. Știu că vei reveni. Așa că, tot ce-mi pot dori este ca tu, tristețe, să ajungi să le ții tovărășie la masa suferinței tuturor gășkarilor care și-au bătut joc de sportul băcăuan. Să le torni amar în cupe până vor cădea: sub masă, din funcții, poate și în uitare, uitat să le fie numele lor netrebnice!
