Soarta limbii române i-a preocupat mai mult pe cei de la începutul veacului trecut decât îi preocupa pe cei de azi. La o suta de ani, merita sa le pomenim numele celor trecuti în vesnicie în 1915 si asezati de Nicolae Iorga într-un panoptic devenit o adevarata vedeta editoriala: „Oameni cari au fost” (editii: 1911, 1934, 1934-1939, 1967, 2009). Portretist inegalabil, istoricul înalta meritate ode celor ce au trecut în eternitate în 1915, dar si altora, care au ramas în constiinta româneasca prin faptele lor de spirit.
Matematicianul N. Culianu, rector al Universitatii „Al. I. Cuza” Iasi, s-a distins – printre altele – printr-„un grai asezat si dulce”.
Istoricul Dimitrie Onciul „reusise a da icoana adevarata, întru cât se poate reconstitui, a partii celei mai vechi si misterioase din viata noastra ca popor”.
Poetul Al. Sihleanu (1831-1857), „studentul de la 1850, era mai serios, mai real”, când totul „astazi se imita, ba chiar de filologi maturi, cari-si cheltuiesc astfel degeaba vremea în care pot da o etimologie noua”.
Cam în acelasi timp, V. Alecsandri s-a remarcat ca „un poet de lupte”, cu „poezii prin care o epoca întreaga – mai multe generatii – s-a înaltat si s-a facut mai buna”.
Alt poet, Emil Gîrleanu, a fost „chinuit de acea dorinta a perfectiunii formale”.
Carturarul Stoian Novacovici, autor al unei „Gramatici a limbii sârbe” (1894), e dintre „acei eruditi din veacul al XVIII-lea cari mureau cu mâna pe condei”, iar istoricul german Karl Lamprecht lasa acelasi regret: „De pe catedra de la Leipzig nu se va auzi glasul lui încet pâna la soapta, strecurând subtil, într-o forma asa de familiara, cele mai înalte si grele adevaruri”.
Pe un prieten al românilor, contele Bellegarde, „l-a interesat vederea” acestora si „s-a aplecat sa le auda graiul”, caci „va fi simtit în fundul fiintii sale un rasunet al sângelui sau latin”.
Directorul de gimnaziu brasovean Virgil Onitiu „a compus carti de scoala în spirit modern si a scris si opere literare, într-o limba frumoasa, care l-au facut sa fie ales membru corespondent al Academiei Române”.
Dintre toate textele publicate de N. Iorga în 1915, cel care vorbeste limpede despre contributia unui carturar la apararea limbii este intitulat „Suflete îndoite” si este dedicat omului politic Io(a)n Lahovary (1848-1915), doctor în drept si licentiat în litere la Paris, ministru plenipotentiar în Franta, apoi ministru de Externe s.a.m.d. Între mai multe scrieri politice, sociale, juridice ori economice, si-a facut loc o pledoarie pentru integritatea graiului strabun: „Cum s-a stricat limba româneasca” (1911). N. Iorga lauda osârdia acestui om „cu ochii la steagul tarii, tiind în mâna dafinul unirii”. Amenintarile la adresa limbii nationale erau „navala neologismelor si substituirea altei sintaxe”. „Vorbea frantuzeste cu familia si intimii”, dar „discursurile lui erau cu adevarat în româneste. Stia bine limba – o întelegea si o iubea”. Poate „de aceea voia el limba mai curata, mai exclusiva, mai conservatoare si decât noi”.
Nevoia de modele a noastra pare satisfăcuta.
Ioan Dănila
