Deunăzi am citit despre Lemurianul Kata. M-a emoționat până la lacrimi. E un fapt, nu o figură de stil. Bag de seamă că l-am cunoscut pe Lemurianul Kata cu mult, muuult înainte de a descoperi că el este/a fost/era Lemurianul Kata. Să tot fie vreo 20 de ani. Pe atunci purta o cameră TV pe umăr. Și nu cred că-i mai plăcea așa de mult pâinea cu unt.
Nu lucram împreună, dar împreună făceam glume. Glume demente. Cu colonei și conspirații, cu baza de la Kripton (Krypton?) și cantonamentul de la Mestecăniș. Totul fără să știm, fără să bănuim, fără să ne gândim măcar la „sperietoarea cu ochi albaștri de dincolo de geam”. Eram eu, el și cu Sebi. Iar Sebi era altul, cu totul altul decât cel de azi.
Ehehei, și vremurile erau altele! Altele, da. Dar cu toate nebuniile și glumele și câte mai erau, nu puteam să nu-mi înalț uneori privirea și să-mi imaginez că, într-o bună zi – bună cu adevărat- voi avea și eu lemurianul meu. Sigur, nu chiar un lemurian. Și nu neapărat Kata. Hai să-i spunem Twilight, nu pentru că așa ar chema-o sau pentru că așa își mai spune, ci pentru a închide cercul, că tot vorbea Val de „un răsărit fericit”.
Povestea lui Kata este și povestea lui Twilight. De fapt, povestea oricărui lemurian. Și a părintelui său, indiferent dacă acesta „zgândăre conștiința națiunii” pe o mașină de scris Olympia sau este un biet socotitor de cornere cu ajutorul unui pc, portabil ori nu. Ce-i drept, noi nu trebuie să rătăcim prin munți căutând Radio Novi Sad pentru a asculta muzică rock (rock cu k la urmă, șmecheră remarcă, nu?), dar uite că și noi privim cerul, discutând câte-n lună și-n stele. Giotto și Rainbow Dash, Monet și Hermione Granger, Nick Hornby și Hugh Grant, Palazzo Terragni și Golden Oak Library. Whitesnake și Bon Jovi. Apropo, în iulie merg cu Twilight să-l vedem pe Coverdale. Sigur va cânta și „Here I Go Again”. E tot un fel de „Ob-la-di, Ob-la-da, viața merge mai departe”.
