De ce ACCENTE ? Pentru ca se pot pune. Catalin Petre Rang foloseste accentul. Noroc ca in scriptica noastra vorbire nu se folosesc. Le regasim obligatoriu in intonatii sau pronuntii silabice, retorice. Vorbirea curenta le resimte, mutate incet – incet spre engleza.

Intonatii cu sens de folosire, dar fara inteles pentru batrânii de la tara, din care glas parca li s-a furat ceva. Nea Tuti iti graieste in limbajul invatat de mic, impanat cu sâuri, tâuri si iâuri in loc de intrebare. Nu regasesti niciun cuvânt « pervertit ». Si stie multe limbi straine. Gestica, mimica si mustacitul « domnule », abunda de intonatii.

Cum poti pune accentul pe un om? Grea misie. In cazul paginilor de fata, sa consideram ACCENTE… iarasi o metafora. Acum sunt puse pe litera R – de la Rang. Mustaciosul bunic ma lasa sa-i descos povestile. Trairi traite. M-a acceptat greu, apoi m-a primit ca o calimara, asteptând tocul. O penita care sa zgârâie, sa lase urme.

Sunt povesti despre Omul Catalin Petre Rang. Sa nu ma repet. Experienta primei intâlniri cu domnul profesor nu va mai fi narata. A aparut in Desteptarea din 13 februarie, 2014, pagina Mondonatura).

Copilaria

DSC_0016

Fotografie de familie: 1944, dupa bombardamentul din 4 aprilie.

Intre mine si parinti a fost un respect deosebit. Eu i-am sarutat mâna lui tata pâna a murit. De mama nici nu mai zic. Eram prieteni. Nu ma ispiteau, dar nici eu nu faceam confidente. Imi amintesc de una din chestiile care m-a apasat si pe care as vrea s-o vada toti parintii. Eram prin clasa I- a. Nu stiu ce prostie am facut, pe strada, tot cu prastia… cu ceva. Un tip care m-o vazut a venit la mine si m-o luat: «Bai! Cum te cheama?» Si eu la care-i spun : sunt baiatul la doamna Rang. O ajuns la ea in câteva zile si i-o spus. Ca sa vezi ce diplomatie a avut mama. M-a chemat si-mi zice: Mai! Tu stii cum te cheama pe tine? Da! Ma cheama Rang Catalin Petre. A… deci nu te cheama Baiatul lui doamna Rang. In clipa aia mi-am dat seama ca ala m-o turnat. Nu mai stiu ce-am facut. Si-mi spune: Mai, când faci ceva, prezinta-te tu, ca tu raspunzi… Pot sa raspund eu pentru faptele tale ? Aveam sase ani când mi-a facut chestia asta, si mi-a ramas toata viata.

Alta acum. Eram mai mare. Parintii aveau incredere in mine. La noua ani, pentru ca m-au facut pioner, matusile mi-au luat permis de pescuit, si undita, si tot. Plecam singur. Stateam pe Strada Garii, pe lânga Clubul CFR. De acolo o luam, dar nu mergeam pe Bistrita, ma duceam la Holt, pe Siret. Damblaua mea era fie cleanul, fie obletul. Ei, când tragea obletul, o zi intreaga umblam dupa muste. Lasam geamul deschis si prindeam. Umpleam o cutie – doua de chibrituri si a doua zi eram la pescuit. Cam la doua muste prindeam trei obleti. Ma lasau sa umblu singur. Plecam dimineata cu un sandvis in buzunar si veneam seara. Aveam o punga de pânza pe care o tineam de gât in care puneam pestele. De multe ori jumate il aruncam, ca ala de la fund se strica pâna ajungeam acasa.

Din cauza ca umblam asa mult, am invatat apele. Treceam prin vaduri Bistrita, treceam Siretul, dar nu stiu sa inot. Am prins eu multe smecherii. In liceu când eram, era perioada aia cu morala proletara, faceam trasnai. Dar niciodata de doua ori aceleasi. Dar boacane din alea, care se lasau de regula cu exmatriculari, eliminari pe nu stiu câte zile. Când faceam una nu eram singur, mai agatam 2-3 dupa mine. Se afla. De regula se facea careu in pauza de la ora zece si directoarea cam banuia vinovatul. Prima data se tinea o prelegere despre conduita utemistului.

Când sa treaca la problema propriu-zisa, cu trasnaia, eu ridicam mâna. Vreau sa va spun ceva. Ce? Uitati-va, eu acum imi dau seama si recunosc. Chestia aia am facut-o eu. Acuma imi dau seama cât de mult am gresit. Si-mi iau angajamentul ca nu mai fac niciodata. Erau innebunite profesoarele. Ii spuneau mamei. Uite ce ne-a facut nebunul asta. A iesit de fata cu toata lumea si a spus ca-si ia angajamentul. Era o chestie de scapare a pielii teribila. Ce puteau sa-mi mai faca ?

Evolutia

DSC_0058

De la stanga la dreapta: prof. C. rang, alaturi de fiul Iulian si tatal sau (1971 – 1972)

Eu datorez evolutia mea acestor doua persoane, Sova si sotia. Pe Sova l-am cunoscut când eram printr-a zecea, era profesor suplinitor de ALA (Aparare Locala Antiaeriana). Era obiect de studiu obligatoriu. Atunci el lucra de fapt la Muzeu. Cum eram mare vânator cu prastia, m-am dus cu niste pasari, cum le-am prins eu. Avea el acolo un asa-zis preparator care nu stia sa faca nimic. Asta m-a determinat sa cumpar cartea lui Handrea ”Muzeul scolar” aparuta prin cincizeci si sapte. Acolo am citit cum se procedeaza. M-am luat dupa carte.

Asa am invatat sa fac preparare eu. Datorita lui Sova am avut o evolutie teribila. In primul rând m-a adus la el intr-un cerc de elevi, intr-un fel de Cerc al muzeului, colegi toti de la Alecsandri lânga care veneau prietenii nostri de la Bacovia.

Câtiva ani de zile ieseam cu el in teren. Colectam, cât ne pricepeam noi, insecte si alte minuni. El abia terminase Facultatea de Biologie. Pentru ca lucram si adunam material pentru colectia muzeului, a gasit o forma sa ne plateasca. Erau santierele arheologice care foloseau muncitori necalificati. Ei ne pontau la Santier, dar niciodata nu ne-au dat banii in mâna.

De ce? Strângea banii si ne organiza excursii cu scoala. Inchiria un vagon din ala compartimentat, si ne ducea cu vagonul prin toata tara. Pe la muzee. Am facut Fagarasii, am facut Bucegii, Ceahlaul. Ne asigura din banii aia cazare si masa. Avea un talent sa se descurce. Mâncam pe la cantine muncitoresti. Dormeam pe la camine, internate.

Plus, când nu aveam unde, dormeam in vagon. Puneam scânduri si improvizam paturi. Ne atasa la diverse trenuri, personale, marfare. Nu conta. Mergea la seful de gara si-i spunea ca trebuie sa ajunga cu elevii in cutare localitate, ca participa la nu stiu ce actiune. Câte o luna de zile am umblat prin tara, doi ani la rând, in cincizeci si noua si saizeci.

Sportivul

DSC_0037

Nasa Julieta (matusa) – 1944

Când eram intr-a unspea deja jucam handbal la Dinamo Bacau. L-am avut antrenor pe Lascar Pana. Când s-a facut prima echipa de handbal in sapte la Bacau eram sase elevi de la Alecsandri si câtiva muncitori de la URA. Pana era si antrenor si jucator. Inca nu aduceau militari. Sâmbata, uneori dupa antrenament, in trening ne duceam direct la Bal la Proletarul.

Asa cum eram. De atunci incepuse nonconformismul. Eu nu stiu daca am pus pe mine costum si cravata de vreo suta cincizeci de ori in viata mea. Si mai târziu, când ma vedeau studentii imbracat asa, insemna ca era o treaba foarte serioasa. Dar sa revin.

Taica-meu, cum era ofiter, avea niste chestii. Sa-ti respecti cuvântul, sa fii punctual, din astea. Ca la vremea lui fusese si el trasnit. Ma intreba: la ce ora vii. La doua. Nicio problema. Pe vremea aia nu prea mergeau elevii la Bal, dar fiind sportivi eram iubiti de toti. Si m-am intors la doua jumatate. Taica-meu nu dorme. Mai, da la ce ora ai spus ca te-ntorci? Pai tata, sa vezi ca nu stiu ce, nu stiu cum?.

Mai tata intelege odata. Ce vrei, sa vin sa te caut? Acolo mereu iese scandal. Sa umblu pe la spital sa vad daca esti batut, mort sau ca te-au dus la militie pentru cine stie ce prostie? Ai spus o ora la ora aia vii. A doua oara, a treia oara am venit la unu jumate. Bai, da la cât ai spus ca vii? Pai tata da… Mai! Ai tras o bataie, ii? Numai ca eu nu ma bateam. Alta trasnaie. Niciodata n-am dat o palma cuiva. De ce?

DSC_0006

In al doilea an de Divizia A la handbal, 1962 cu antrenorul Lascar Pana.

Aveam prastia in buzunar domnule. Mai aveam un coleg, Dumnezeu sa-l ierte, Nicusor Buceschi, eram tovarasi. Si la bal ne dadeam dupa câte-un stâlp si-ntrebam, alai de-a nostru? nu-i de-a nostru… si pleasc. Aia se alegeau cu tot felul de roseti la fund, unele mai si dureau, da nu stiau ce i-a lovit. Astea-s trasnai. Nu mi-e rusine cu ele. Dar in principiu, pastram regula, nu de doua ori aceasi boacana.

Gelu Cociorva

Apa mica si mamaliga. Sa stii locul. Monturi fine. Adevaruri cu daca si parca plimbati intr-o barca. Greu de ales când Gelu glumeste sau vorbeste serios. In amintirile copilariei Tuti Rang este partenerul cu prastia. Mai târziu, colegul de liceu.

“Ne stim de mici. Pe vremea aia, prin anii cincizeci si, se bateau gastile cartierelor. Aveam arcuri, sulite, pusti de soc cu câlti. Când am crescut mai marisori faceam concursuri cu prastia ca sa vedem care suntem cei mai buni tragatori. Asta prin saizeci si ceva. Trageam la sticle, la vrabii, la ciori. Cautam sa avem cele mai tari prastii.

Umblam dupa elastice, le ziceam noi «gume de lapticum», pe la URA, la cei care faceau aeromodele. Ma cataram dupa o cracana perfecta prin toti copacii. Aprovizionarea cu proiectile o faceam de la Fabrica de Suruburi. Adunam de unde aruncau aia, pentru retopire, stantele de suruburi. Cu alea trageam. Câte vrabii a fript bunica! Eram recunoscuti ca cei mai buni trei tragatori cu prastia din Bacau.

Mircea Mardare, acum sta mai mult prin America, Tuti si Gelu Cociorva. Mai târziu, in tinerete, imi aduc aminte ca aveam pusca cu aer comprimat. Eu aveam un Shultz cu incarcator de cinci alice si Rang avea o pusca scurta, tot cu alice.

Era un tragator cu pusca extraordinar. Mergeam in câmp, punea cutia de conserva pe vârful pustii, arunca in sus si o nimerea. Multe, multe de povestit. De una imi aduc aminte exact. In saptezeci. Aveam un setter irlandez, o catelusa. Singura din Moldova. El avea un setter englezesc. Umblam impreuna, cu amândoi câinii, prin Lunca Siretului.

Cercetam zona pentru locurile cele mai bune. Când simteam ca merge, scoteam undita si ramâneam pe mal. Se ducea dupa zburatoare. La intoarcere faceam trocul. Ii dadeam somotei si-mi dadea lisite. Nu mai zic de broaste. In perioada aia ceausista câti mâncau broaste? Azi sunt delicatese. Da… auzi?

Ia sa-l intrebi tu cum mânca el o râma pentru cinci lei, prin liceu. Nu stii de la mine. Mare prinzator de broaste. Fiecare cu metoda lui. Eu foloseam ancora cu ata rosie. El folosea piele de broasca intoarsa, fara cârlig. Ei… Asa povestim o saptamâna”.

Armata

DSC_0035

1964

Discutam cu baietii mei. Trecusera de facultate si se gândeau la câte obligatii sunt. Eu am fost stilul care nu a facut nimic excesiv, dar ce am facut, am facut cu pasiune. De asta ma mai certa nevasta-mea. Mai! Eu am facut toata viata mea numai ce-am vrut. Cum adica? ma-ntreaba. Uite-asa, bine! Inclusiv in armata, când am fost pedepsit sa spal latrinele. Am transformat chestia intr-o distractie. Mai eram cu un nebun. Dupa ce descopeream noi acolo, intuiam ce-au mâncat aia domnule! Iti poti imagina lucrul asta. Si-am facut o distractie. Stai ma sa-ti arat la mine. Vino tu aici… Spalam cu galetile prostia. Faceam haz de necaz sa depasim situatia.

Scoala

Ca sa vezi cum mi-a influentat Sova profesia. Taica-meu credea ca ma fac inginer, maica-mea ca ma duc la medicina. Voia ea. Eram un elev bun in scoala, nu eram sclipitor. Faceam si sport, jucam handbal la Dinamo. M-am dus si am dat la Biologie la Bucuresti in saizeci si unu. La examen pentru primul an acolo am avut o chestiune socanta.

Eram opt, noua pe un loc. Si am intrat primul, cap de lista la teza, cu opt cinzeci. La oral, la chimie. Facusem in liceu cu profesorul Zavati. N-am avut nevoie de pregatire. I-am facut examinatorului o tabla intreaga de formule. Si ala ma pune sa sterg si sa scriu din nou. O fi banuit c-am copiat. O scriu iar. Ma intreaba cu cine am facut.

DSC_0024

Profesor la o facultate in Zair

Ii spun. Auzise de el. Imi zice: Bai baiete… eu iti dau cinci. Normal, revoltat ii spun, dom’ profesor, dar n-am gresit nimic. Vino incoace un pic lânga mine. Si mi-a aratat lista cu note. Acolo era cu plus si cu minus. In prima serie, cu plus, intrau numai fii de muncitori. Eu la minus, ca tata a fost si inainte de… ofiter.

Intre timp trebuia sa vin la Clubul Stiinta Bucuresti, transferat de la Dinamo Bacau, ca handbalist. M-am dus la antrenor : domnule uite ce se intâmpla. Si asta imi da mai târziu telefon la matusi, unde stateam, si-mi spune : Ma, nu dai in sesiunea asta ca acum intra fiii muncitorilor, dai in sesiunea a doua. Ori pe mine abia ma astepta Pana, bucuros sa nu iau.

In anul ala s-a infiintat Institutul Pedagogic de trei ani la Bacau. Maica-mea m-a inscris. Eu am continuat. Dar acelasi lucru s-a intâmplat la toate examenele. Din patru-cinci nu m-au scos. Degeaba le aratam ca stiu. Si asa am ajuns la Institut in Bacau. Si-a fost bine.

Relatia cu Sova a continuat. A venit in timpul studentiei, tot suplinitor, si a predat ceva tehnici de laborator. Când am terminat facultatea omul ne-a facut loc la sase care absolvisem Institutul, la muzeul care abia se infiinta. Inca nu primise cladirea. A intervenit la Virgil Filimon, care era vicepresedinte la Raion, sa ne anuleze repartitiile ministeriale.

Tot lui Sova trebuie sa-i multumesc. M-a obligat sa continui studiile superioare. Si-am continuat la Iasi, la FF. Eram mai multi din Bacau. N-aveam bani. Ne dadea in ziua examenului camionul muzeului si mergeam toti. In intervalul asta a intervenit si pentru locuinta de la stat, la bloc. Apartament nou. N-aveam ce pune-n casa.

Dupa facultate, tot datorita lui am evoluat, m-a obligat sa ma inscriu la doctorat. Omul asta pentru mine a fost ceva deosebit, in evolutia mea. Am lucrat o perioada si cu ginerele lui, Leonard Padureanu, când era seful Serviciului de protectie a padurilor. Este un meserias si un foarte bun diplomat.

Sotia

DSC_0075

Paralel cu ce faceam, cum eram eu de smucit cu vânatoarea, cu sportul, cu nu stiu ce, numai nevasta-mea putea sa ma dirijeze. Ea imi organiza timpul. Ma lasa, imi lasa un soi de libertate. N-a fost numai o dragoste intre noi, se vede si dupa fotografie.

Noi eram prieteni. Intre mine si Violeta a existat o pasiune teribila si o prietenie. Discutam toate lucrurile pe sleau, ne sfatuiam. Având mintea si mâna pe care-o avea, m-a impins sa fac bine. Incetisor, ma lua cu una cu alta. M-a acompaniat in tot ce am facut. Imi dactilografia lucrarile, imi facea schitele, imi facea graficele, hartile.

Noi eram o echipa. Pâna acum trei ani când s-a prapadit saraca. Ne-am cunoscut sub zodia cifrei opt. Opt martie. Cerere in casatorie opt septembrie. Nunta opt decembrie. Nas ne-a fost Iulian Antonescu. Nunta? Când m-am casatorit, desi educatia mea era deja formata, am primit de la tatal meu o hârtie. Pe ea era scrisa o poezie a lui Rudyard Kipling, „Daca”.

Toata este scrisa in stilul… nu iese nimic daca nu faci altceva. Daca izbutesti sa treci prin toate abia atunci esti cu adevarat barbat. Nu o mai retin bine toata dar ce-mi ura el se potrivea cu ultimele versuri : «Daca ajungi sa umpli minutul trecator/ Cu saizeci de clipe de vesnicii, / Mereu vei fi pe-ntreg Pamântul deplin stapânitor/ Si, mai presus de toate, un Om copilul meu !» De aici ideile mele despre fatalism, nonconformism.

Trasul la poarta si trasul la tinta

Eu deja când am intrat in facultate, jucam handbal la Dinamo, in Divizia A. Când s-a infiintat echipa, Bacaul il avea ca antrenor pe vestitul Lascar Pana. Erau câtiva muncitori de la URA, un inginer constructor, Savin il chema, si mai eram sase elevi de la Alecsandri, care jucam dintr-a unspea, de la saisprezece ani.

Dupa aia a evoluat echipa. Asa ca le-aveam cu trasu’ la poarta dar si la tinta. Am spus eu, prima data de mic cu prastia, apoi la iarmaroace cu pusca cu are comprimat. Ma mai luau si parintii la trageri in poligon, amândoi faceau tir sportiv, tata fiind ofiter de aviatie. Când am trecut in anul doi de facultate, matusile din Bucuresti, care tineau foarte mult la mine, au pus niste bani deoparte. Aveau niste salarii modeste. Mi-au zis domnule: acum esti un domn student, nu se cade, ia o mie de lei de la noi si cumpara-ti un palton, nu mai umbla in geaca. Bine ca si-acum ma simt bine tot in geaca. Bizara urmare. Intâmplarea face ca in vacanta, tot tragând prin iarmaroc, le ciuruiam la aia tintele, vine unu la mine si ma ia de-o parte.

Bai! vad ca-ti plac armele. Am si eu una cu aer comprimat de vânzare. Am vazut-o. Nu prea ma pricepeam. Patul era taiat si facut in loc un mâner, ceva gen pistol, teava si aia scurtata iar seria stearsa. Tragea bine. Voia 200 de lei. Mai aveam eu ceva strâns, i-am cerut si tatei da’ nu i-am zis pentru ce. Am cumparat-o. Dar si-atunci, ca si acum, iti trebuia permis de port-arma. Noroc ca eram coleg, tot la Dinamo, cu Nicusor Vatafu. Si-i spun ce prostie am facut. Bai nebunule, n-ai alta sansa, tre’ sa te faci vânator.

Era bun prieten cu aia doi care raspundeau de arme si m-au trimis la Filiala Vânatorilor. Da’ eu de când imi doream asta. Si-acolo am avut noroc. Presedinte era director la intreprinderea unde lucra mama. Mi-a facut imediat permisul.

Astia de la militie mi-au dat si ei avizul pentru arma, dupa ce-am dat o declaratie si-am spus exact cum am intrat in posesia ei. Mi-au trecut-o asa, fara serie. Si asa am devenit vânator. Aveam banii pentru palton dar am aflat c-au venit pusti noi la magazin. Adusesera ZB-uri Cehoslovace, calibru saispe.

Costa unul peste o mie de lei. Imi mai trebuia o suta. M-am dus iar la tata sa-i cer. I-am explicat eu ce si cum. N-a spus nimic. Le-a sunat pe matusi. Mai, nebunul asta isi cumpara pusca, nu-si cumpara palton. Ei… cum o vrea el. Si-am cumparat-o.

Nou nouta, in vaselina. Era in saizeci si doi. Atunci nu se dadea examen. Si primul iepure pe care l-am vânat a fost tot in anul ala, pe patru noiembrie. Undeva in Lunca Siretului, la Traian. In atâtia ani am schimbat armele ca ciorapii. Si-am vânat. Si cu binoclul si cu aparatul de fotografiat. Numai cerb n-am impuscat. Dupa nouazeci m-au ales Presedinte Onorific la AJVPS Bacau. Sunt si in prezent.

Florin Filioreanu

DSC_0952

Eram corespondent Radio Iaşi pentru judeţul Bacău şi în 1978, spre toamnă, realizatorii unei emisiuni duminicale, Vasile Arhire şi Theodor Colţ, mi-au solicitat să realizez un interviu cu profesorul Cătălin Rang, proaspăt revenit în ţară după o călătorie de studii în Republica Democratică Congo. Zis şi făcut.

Iau legătura cu domnul profesor şi stabilesc întâlnirea la casa mea părintească din Cartierul CFR. În după amiaza programată în faţa microfonului magnetofonului UHER, a început povestea aventurii trăite în Congo. Alături de părinţii şi sora mea nu ne mai săturam de descrierea locurilor exotice şi a aventurilor trăite. Preţ de două ore am fost fascinaţi iar bucuria a venit de la Radio Iaşi, acolo unde realizatorii au avut material radiofonic pentru mai bine de trei luni, talentul oratoric al domnului profesor fiind întregit cu poveştile reale petrecute la pescuit şi vânătoare.

Anii au trecut şi în 2010, Radio România Actualităţi, al cărui corespondent pentru judeţul Bacău eram, a organizat întâlnirea anuală a corespondenţilor la Sibiu. Aici, în cadrul programului turistic am fost la Muzeul de Etnografie Universala Franz Binder şi am vizionat expoziţia “Itinerarii africane”, ce cuprinde o selecţie de 40 de piese din colecţia congoleză Violeta şi Cătălin Rang.

Este constituită prin achiziţii şi donaţii, incluzând şi un inedit material fotografic, constând din aproximativ 80 de imagini. Au fost realizate în anii ’70, cu ocazia unei călătorii de cercetare pe vastul teritoriu al R.D. Congo. Vizionând această expoziţie am descoperit diferite tipuri de arme, instrumente muzicale, măşti antropomorfe, dar si imagini spectaculoase surprinse in timpul unor expediţii de vânătoare. In plus, m-am familiarizat cu arta si cultura central-africană, cu oamenii din această parte a lumii şi m-am bucurat că îl cunosc pe respectatul profesor Cătălin Rang.

Leonard Padureanu

Ecosistemul este optim daca nu e deranjat de om. Am lucrat o scurta perioada de timp, cam doi ani, de prin nouazeci si trei, ca inginer silvic la Protectia Padurii. Se initia atunci ideea de a introduce impotriva daunatorilor metode de combatere biologica. Asa ne-am intersectat noi. Primiseram ordin sa nu mai folosim acele substante chimice, gen HCH, DECIS, care lasau dezastru in urma. Nu distrugeau numai daunatorii dar afectau tot mediul.

DSC_0447

Una din metodele soft era introducerea pasarilor, care erau dusmanii naturali ale insectelor defoliatoare. Era un doctor venit de la Chisinau, Ciuhri, bun prieten cu domnul Rang. Facuse studii la Institutul Unional care functiona de pe vremea Rusilor, pentru studierea metodelor neinvazive, de protectie.

El avea niste preparate virale. Stropea populatia de larve cu un anumit virus, care imbolnavea doar acel tip de daunatori pentru care era preparat. Asa a inceput colaborarea cu domnul profesor. Am apelat la o fabrica de cherestea sa confectionam cuiburi pentru pasari. In padurile foarte tinere, pasarile nu-si gasesc loc de cuibarit, asa ca am intervenit noi si le-am montat in zonele de impact.

Il invitam pe domnul Tuti Rang sa verificam daca au impact. Faceam astfel de vizite dupa care faceam rapoarte la Regia Padurilor. Aici am reusit, aici nu, pentru ca erau zone unde nu veneau pasarile, doar pentru ca voiam noi.

Vad pasarile dar unde-i padurea?

Imi amintesc de un episod foarte dragut. Atacurile daunatorilor nu erau la speciile viguroase. Mai predispusi erau ulmii, stejarii, rasinoasele plantate in afara arealului lor. Ca asa aparuse moda, sa ai pin si molid in Lunca Siretului, unde nu e locul lor.

Am mers in zona gorunului de Heltiu, pe Valea Trotusului, la Ocolul Silvic Caiuti. Gorunul de Heltiu este o specie deosebita. Creste acolo pe un strat litologic de prundis care nu-i specific lui dar s-a adaptat. De asta spuneam ca e o zona mai sensibila. Acolo am montat si mai multe cuiburi din lemn. Am luat padurarul care raspundea de ea si ne-am apropiat de padure.

Am vazut noi ca nu i-a picat bine vizita. Stia ceva si nu voia sa ne transmita. Ne-am lamurit repede despre cei vorba. Când am trecut de deal, era sfârsitul lui mai, in loc sa fie verde, padurea era neagra, ca iarna. Nu mai avea o frunza. Pasari ce sa mai vorbim. Nu numai cuiburile noastre erau ocupate. Foarte multe. La atâtea omizi, normal ca aveau hrana. Era foarte grav. Pe vremea lui Ceausescu s-a intâmplat asa la o padure de molizi.

Au intrat specialistii la puscarie ca nu au luat masurile necesare. Ne-a prins si pe noi nepregatiti pentru ca ocolul nu raportase nimic. Domnul Rang era super de incântat. «Uite domnule… ce de-a pasaret!» Da-da zic eu, da unde-i padurea? Ne cadeau omizile in cap. Hai sa vedem ce daunator este.

Am confundat specia. Era de fapt o viespe, nemaicunoscuta in literatura de specialitate ca ar face defoliere. Mai târziu, prin nouazeci si opt, doctorul Popa avea sa-si dea doctoratul cu aceasta gâza.

Toata lumea il stie pe Nea Tuti de mare vânator. Dar un vânator care isi asuma responsabilitatea, fiind si un foarte bun biolog. Câtiva ani, dupa nouazeci, s-a mers pe ideea protejarii. Erau dezbateri pe tema cotelor de vânat la anumite specii. Câte caprioare ar trebui sa impuscam ca sa ramâna populatia optima. Câti ursi sa fie la mia de hectare. Câti cerbi. In zona Darmanesti, Agas, se inmultisera ursii, de nu mai puteau iesi aia cu oile.

Si domnul Rang asta ne spunea: «Nu fiti ipocriti, sunteti oameni de meserie. Ecosistemul si asa este dat peste cap de când a intrat omul in el. Noi trebuie sa mentinem populatiile la nivel optim.» Mai avea el o vorba si pentru adeptii yoga, in special pentru vegetarieni. El mânca orice. «Uitati-va la dentitia voastra si vedeti cum e configurata. Atunci sa-mi spuneti mie pentru ce ati fost programati.» Am avut o colaborare frumoasa si la catedra. Si-a atras simpatia si respectul colegilor si a multor generatii de studenti. Depasea totdeauna granita celor opt ore de serviciu.

Zaireza

In perioada aceea, saptezeci si patru, a fost o plecare foarte bizara. Era perioada in care se trimeteau in invatamânt persoane cu studii superioare, care lucrau in diferite domenii. Se dadeau examene. Era un fel de schimb de experienta si cu tarile cu care aveam schimburi economice.

foto_58

Rezervatia Garamba, 1976

Cu vreo câtiva ani inainte se facuse o expeditie. O transafricana. Avea o tenta de biologie, un studiu, dar nu exista decât un singur biolog, profesorul Botnariuc. Restul se chemau asistenti. Era reclama pentru microbuzele si gazurile românesti. Le-au spus ei ARO.

Unul a cumparat filme, altul aparat de filmat. La prima halta s-au certat. N-au filmat si n-au fotografiat nimic. Iar saracul Botnariuc n-a avut loc unde sa puna o planta si ce-a mai adunat el, pentru simplu motiv ca toate masinile erau pline cu piese de schimb. La muzeu aveam deja o colectie de trei mii de pasari impaiate.

Hai sa mergem sa facem noi o expeditie in Africa. Eram un colectiv cu initiativa. Dar cine sa ne dea noua bani de la muzeu ? Am mers la minister. Ni s-a respins proiectul. Intâmplare. La intoarcere, in tren, intr-un compartiment, aveam locuri lânga un negru. Rupea ceva româneste. Era student.

Vezi soarta, fatalitatea. Câte compartimente nu sunt. Am intrat noi in vorba, si, din intâmplare, am pomenit de treaba asta. S-a luminat ala la fata. Pai s-ar putea sa va ajut, a zis. Avea un frate secretar la ambasada. Dar nu stiam nici macar ce tara. Nu trece mult si apare la noi ca sunt patru posturi pentru Zair.

Eu facusem in scoala germana si rusa. Astea erau in general tari vorbitoare de limba franceza. Ne-am dus la ambasada. Ma cheama la interviu. Hai s-o iau golaneste. Cum intru incep sa vorbesc in nemteste. Ma opreste ala. Eu ma fofilez. Stiti, am avut un grup de nemti pe care i-am plimbat prin tara doua saptamâni, de am uitat sa… in ce limba sa… Ambasadorul, negru, stia bine româneste. L-am vazut ca râde.
Domnule! Vrei sa mergi? Da !!! Las’ ca-nveti dumneata acolo.

Si asa am ajuns intr-un an de la saizeci si, la o suta opt kilograme. Mi-au crescut si mustata, si pletele. Plus ca nu am scapat de malarie. Cu sotia acasa, doi copii, fara ajutorul meu banesc doi ani la rând. Da. A fost o perioada in care am dus o viata extrem de agitata, care insa mi-a deschis noi orizonturi.

In ciuda a ceea ce s-a spus la vremea aceea, albii nu aveau dreptul sa poarte arme. Singurii care aveau erau bastinasii, insa nu stiau sa le foloseasca. Acolo am trait o experienta unica, când am putut fotografia de aproape elefantii de padure, o specie foarte periculoasa, care atacau omul fara crutare. Tot acolo am vazut si vestita antilopa derby si am avut ocazia sa manânc… orice, de la maimuta si pâna la hipopotam.

Doru

Pentru mine el era trecut drept orgolios. Retine treaba asta. Era la inceputuri cu vânatoarea, si-am zis sa-l ducem prima data la rate. Bineinteles ca fiind vânator nou, simteam datoria sa-i spun: domnule, fii atent! Uite cum trebuie sa tragi, cum trebuie sa ochesti. Nu-i spune ca-i orgolios, se supara, ma atentionau astia. Am tacut din gura. Cunoscând eu locul si insirând oamenii le-am zis.

Matale stai aici, matale aici, matale vino cu mine. Si dupa aceea am ramas cu el. Ti se pare ca-i foarte simplu, dar fa asa, asa, asa. Intre timp un stol de rate s-o dus undeva intr-un capat de gârla si-i zic: ma duc sa impusc de acolo un ratoi. Ei da! Face el. Bine! Sezi oleaca.

Aici ii locul unde o sa stai matale la pânda. Ma duc pâna unde stiam eu, zboara stolul, pac trag un foc, impusc ratoiul, mi-l aduce câinele. O ramas asa, a! Stam acolo, venea noaptea. Urma pasajul. Zic, uite aicea este loc bun, adapostit. Nu trage când le vezi ca se ridica si vin spre tine. Lasa sa plece. Ai vazut c-o plecat, numa intinzi pusca. Si când o vezi deasupra dai drumul la foc, ca sa nu faci nicio corectie. Ma duc si eu mai incolo, pe partea cealalta a baltii.

La un moment dat, el avea automata, aud: pac-pac-pac-pac, iar pac-pac-pac-pac. Zic valeu, asta trage acuma de nu impusca nimic. Trece un timp si aud : pac un foc, pac un foc. Zic gata, si-o adus aminte ce i-am spus. Bineinteles, m-am dus la el. Dom’le ce-ati facut? Domnule am vreo cinci. Asta era in ianurie, prima iarna dupa ce iesise primar in nouazeci si sase.

Era zapada. Eu nici n-am tras, ca toate au trecut pe la mine ca sa ajunga la el. Pai asta-i oaspete, ce Dumnezeu, il lasi sa se uite la tine. Una am vazut-o eu unde a cazut, una o aduce din apa cateaua. Zice: mi-o mai cazut una acolo. Se duce cateaua. Nu acolo domnule, nu acolo unde se duce câinele. Aia s-o dus. Vine din stuf cu rata in gura la o suta de metri de cum aratase el. Ooo ! Unde a gasit-o? O aripase numai si a planat.

Intr-adevar a doborât cinci rate. Si dupa aia mi-a povestit. Dom’le, pai eu zic ca la inceput n-ai impuscat nimica. Pai da, zice. Noroc c-am avut cartuse. La inceput, pac-pac-pac, nimic. Pac-pac-pac, nimic. Si dupa aia mi-am adus aminte ce mi-ai spus. Cum treceau… dupa ele… pac. Dar treceau jos.

Ei, mai nene… de-a nostru esti, gata. Ei aici voiam sa ajung, la reactia lui. Fiind in masina, intram si se vedea orasul frumos. Deja era iluminat, ca pâna la el n-a fost. Veneam dinspre Cleja. Si-i zic: domnule eu o singura chestie as face aicea, care cred ca mi se pare foarte importanta. El, care?

Domnule zic, oamenii n-au toalete in oras. Te duci dupa un gard, alea care sunt nu-s toalete. N-o durat o jumate de an pâna o avut Bacaul toaletele astea ecologice peste tot. Dom’le, a percutat pe loc. N-a spus nimic, dar a facut. Asa m-a impresionat de placut chestia asta, fantastic. Bai, e orgolios… dar daca era… ma sictirea, du-te ba de-aici, imi dai tu sfaturi. Judeca si avea un simt practic deosebit. De asta am ramas cu o stima deosebita pentru el si pentru ce a facut.

Prohibitia

DSC_0043

Prohibitia este corecta, dar… Tineti minte ca existau inainte rapoartele din agricultura, când erau lucrarile de primavara si cum se desfasurau. Zona intâi, zona a doua, a treia. Asta inseamna ciclu de clima. Ciclu fenologic. Eu am prasila a doua in Suceava când in Baragan se culege deja. Asa se intâmpla cu toate animalele, cu toata vegetatia. In clipa când eu dau o prohibitie de doua luni pe toata tara e o tâmpenie.

De ce e o tâmpenie. Anul asta sa zicem ca va fi aproximativ bine. Dar daca incep ploi, carasul, ciprinidele vor incepe o depunere la sfârsitul lui iunie. Ori eu atunci deschid pescuitul. Nu e mai simplu daca un creier… dac-ar avea creier, ar face : portiunea asta are o perioada de prohibitie, zona asta alta. Si in conditiile astea prohibitia o fac degeaba. Dar aici sunt afaceri, alte interese. Plus ca in mod normal ea ar trebui sa functioneze o luna, dar in functie de zona. Dau si reversul medaliei. A fost propunerea mea inainte de ’90, mult inainte.

Ca pentru perioada de prohibitie, pescarul cu permis de pescuit vizat, cu o undita in mâna, sa poata pescui. Cât prinde cu un cârlig ? Bineinteles ca s-au ofuscat astia. Am fost contrat intr-un congres de cei de la Neamt. De ce am astfel de idei? Dar eu in timpul prohibitiei si când se respecta chestia asta eu m-am dus sa-mi fac observatiile mele despre pasari. Si-am luat digul asta de la Letea Veche care merge si iese aproape de CIC la pod. Domnule! Domnul inginer, pai daca-i inginer are studii superioare, nu ? Era cu 12 lansete cu câte 4 cârlige in Siret la loc de crap. Ca are permisul vizat. De la o undita cu 1-2 cârlige la 12 asta e… ?! Adevarat, avem probleme cu braconajul, mai ales cu setcile astea monofilament. Dar mai e ceva.

Acum doi ani in toamna am picat pe un pasaj la lacul de la Beresti, spre Racaciuni, de erau peste cincizeci de mii de cormorani. Numaratoarea este exacta. Daca pui macar jumatate de kg de fiecare, pai aia de când au ajuns la Racaciuni si pâna a doua zi aveau 25 tone de peste mâncat. Cormoranul n-are glanda cu grasime care sa-i usuce penele. Ca sa poata plonja i se uda penele. Dupa ce termina cu pescuitul iese la mal si se urca pe crengi, bolovani, sa-l bata vântul. Stau ca rufele la uscat. Si-atunci venim cu intrebarea, ce facem ? Este solutie. Tragi doua focuri de arma si i-ai alungat. Nu se poate domnule! E arie protejata! Nu se poate.

Vânatoare

Daca nu manânci nu trebuie sa impusti. Faptul ca intri intr-o padure si iesi de acolo viu, e un mare noroc. Asa in joaca dupa un week-end la padure. Nu zic de urs, lup sau vipera. O planta otravitoare, un burete, o insecta si alte o mie de chestii pe care nici nu le vezi.

Vanatoare reusita

Vanatoare la Izvorul Berheciului, 2013

Nu mai avem nici imunitatea si cunostintele stramosilor. Daca iesi viu de acolo, e un mare noroc. Eu sunt vânator pe dibuite, nu-mi place sa stau la stand. La peste la fel, la blinckerit, muscarit. Dar trebuie sa fie soare si sa nu bata vântul.

Am avut doi profesori de vânatoare, dar de natura, care nu-ti spuneau ba faci asa. Când vezi urma aia ca intretaie asta asa… Si facea legaturile… Când ploua si daca se intâmpla nu stiu ce. Si daca bate vântul, de unde. Deci, toate se legau in functie de. Nu spunea… in situatia aia faci asa! Nu! Toate se legau intre ele. Batrânul asta al meu, Lajos Borbath, secui, fost “braconir” sub ocupatia ungurilor, e cel mai mare profesor al meu despre natura.

Un padurar de vânatoare cu patru clase. De pe Valea Uzului, la Oclos. Asta m-a invatat pe mine munte. Timp de zece ani am fost aproape nedespartiti. Avea o tehnica…! Niciodata nu mi-a facut vreo observatie. Eu eram smucit. Aveam douzaeci si ceva de ani, si mi-a trebuit aproape un an pâna l-am invatat. Vânam… sau mergeam la observatii, chestii din astea. Faceam eu ceva gresit. Nu spunea nimic.

De regula, dupa sase luni sau un an de zile se apuca si imi spunea: Uita-te! In locul asta, un vânator sau un om, a facut cutare lucru. Si venea vânatul, veneau mistretii pe acolo, dar el a facut asa. Dar daca ar fi facut nu stiu ce…? Veneau pe dincolo! Mi-a trebuit aproape un an sa invat ca de fapt eu facusem chestia. Trebuia sa ma duc pe partea ailalta. Si când incepea… il opream. Gata! Când am facut-o? Ce subtil era.

Niciodata nu mi-a spus „Fa asa!” Si-am mai avut un maestru, pentru padurile colinare si zonele de ses, Toma Haralambie. Fusese in tineretea lui jandarm si era magazioner la Spitalul TBC, un pasionat, bun cunoscator al naturii.


Alcoolul

DSC_0067

Bei o tuica buna ? Am o tuica de Hateg, foarte buna. Una din fostele mele studente, lucreaza la Medicina legala, e biolog, Doina Moares. Si-a dat doctoratul cu treburile astea. A studiat efectele alcoolului. Si, printre altele, a analizat tuica. Pentru ca una din greselile mari pe care o fac cei care produc, se lauda ca beau fruntea, ceea ce e o tâmpenie fantastica. Aia este tot alcoolul metilic, este primul care se evapora.

Ea a facut analize la tuicile care se beau la noi. M-a intrebat daca am si i-am dat vreo cinci-sase sorturi, pe care le-am primit si eu. Sanatate! E tuica de tuica, nu? Am mai avut una de la Panciu. Analizata. Era tuica perfecta, din tescovina.

Mai e chestia cu sâmburii. La visinata, dupa ce s-a lasat zeama, se scoate din damigeana. De ce? Daca o lesi de pe un an pe altul, cu tot cu sâmburi si alcool, când o bei, dupa aia simti cum te arde stomacul.

Sâmburii aia dezvolta niste saruri prin fermentatie, saruri de acid cianhidric, care sunt relativ toxice. Nu a murit nimeni pâna acum din cauza asta, dar inconveniente sunt. Visinata e de fapt o tinctura.

Concentrarea substantelor in alcool. Coarnele nu au aceasta problema. Eu fac din toate. Asta de cinci litri e din struguri parfumati de ananas. Sta de vreo cinci luni la macerat. Eu sunt de principiul ca orice fruct care este putin parfumat, nu trebuie sa fie dulce, ca-l indulcesti, merita sa fie facut lichior din el.

Regula e sa-l tii sa se roada bine câteva luni, si sa nu pui tuica de casa. Alcool rafinat. Regula e de trei la unu. Nu trebuie sa iasa tare. Isi pierde si gustul. Mie imi place tuica mai moale. Bine, beau si palinca, dar exista o tehnica. Pun intâi sticla in congelator. Nu ingheata. Bei o cescuta. Se duce pe gât fara nicio problema. Dar simti cum stomacul iti ia foc, si te prinde asa.. o caldura.

Eu am o regula. La vânatoare nu se bea inainte. Am totdeauna in ranita o sticla cu tuica. Dupa… merge o dusca. Beleaua e ca mai totdeauna sunt la volan. Am primit de la niste nemti o butelcuta din aia de metal, cu doua paharele. Mai am una, am primit-o de la un evreu. O avea de la tata lui din Bucovina. Niste oameni deosebiti. De ce nu beau la vânatoare? E vorba de o sutime de secunda când apesi pe tragaci.

Eu când ridic arma, in acelasi timp fac si corectia si am si tras. Exact ca si starea psihica, daca esti nervos, suparat, mai bine te lasi ziua aceea pagubas. Dispare puterea de concentrare. Mergeam cu gasca si am facut un experiment. Se spune ca la munte bei un rom mic ca sa urci mai usor. De unde, dupa zece minute simti ca se moaie picioarele. Si-am zis, hai sa facem asa. Eu nu beau. Tu bei o tuica mica. Tu bei un pahar cu vin. Tu bei un sprit. Hai la deal. Daca faceam traseul ala des, bineinteles ca ne dadeam fiecare seama cum se simte si cât a obosit.

Doina Bejan Blum (Moales)

DSC_0008Un om lejer. Nu-ti creaza emotii decât placute. Ce a plantat el in sufletele noastre, ca un taran care pune o samânta, nu dispare. Ne-a impus cultura modului de studiu. Zâmbind avea capacitatea de a ne tine seriosi. La examene nu-ti permiteai sa nu stii, sa te faci de râs in fata lui.

In anul intai am mers in prima practica de studiu la Valea Uzului. Prin iunie. Eram cazati sus la cabana de la baraj. Domnul profesor ne ducea dimineata la ora patru, in padure, sa simtim cum se trezeste natura. Faceam pânda. Cum ne culcam târziu, somnorosi, mai bodoganeam. Nu miscam, nu vorbeam, nu fumam. Amorteam acolo. El ne spunea pe soptite, auziti? Acum se trezeste nu stiu ce pasare, acum incepe sa adie vântul, acum nu stiu ce.

Aveam carnetele in care trebuia sa notam totul. Când a cazut o frunza, ce frunza. Aparent ni se parea o banalitate si o pierdere de vreme. Ce, n-am mai auzit noi cucul, ciocârlia? Dupa ce ne-am obisnuit sa observam si sa notam in carnetele, am realizat ca dimineata, in padure, se intâmpla o multitudine de lucruri.

In mod normal, in viata cotidiana, nu ai cum sa le percepi. Dar stând acolo ghemuit dupa o tufa, doua-trei ore, studiind fiecare gândacel, furnica, fluture, percepi altfel lucrurile. Apoi am fost in drumetii pe Nemira. Domnul Rang cunoaste zona ca pe palmele sale.

Despre orice piatra, orice copac mai batrân, avea ce sa ne povesteasca. Intr-o zi am plecat cu alt profesor, domnul Barabas, sa studiem plantele. Ne-a alergat pe dealurile alea toata ziua. Ne-a facut praf. Eram frânti. Nu mâncaseram nimic toata ziua. Când am ajuns in tabara era cinci dupa-amiaza. Mâncare ioc. Se simtea insa un miros.

Domnul Catalin Rang pregatea in spatele cabanei un berbec. Eram multi. Ne-a trimis sa culegem plante aromatice, cimbrisor, rozmarin si i-am adus. Se facuse ora opt seara. A gatit o tocana. In viata vietilor mele n-am mâncat ceva asa de gustos.

Alcoolul domnului profesor

Dupa master, când m-am inscris la doctorat, am apelat iar la domnul profesor. Am ales si o tema de cercetare mai putin abordata: Contributii la cercetarea chimico-toxicologica a alcoolului metilic. Mai pe scurt, ce influenta are alcoolul asupra tesuturilor vii, in functie de concentratie.

Imi trebuiau probe din fiecare tip de alcool care se produce in gospdariile individulale, din toate zonele tarii. L-am intrebat pe domnul Rang daca nu are. Stiam ca mai primea de la prietenii lui vânatori.

Mi-a dat mai multe sortimente. Ma mai intâlneam apoi cu dumnealui prin oras si, ca sa nu ma intrebe direct cum merge studiul, glumea. «Zi-i fata, e buna palinca aia a mea? Ca sa stiu si eu daca mai apuc s-o beau.» Aveam nevoie de probe biologice pentru a studia cum se comporta tesutul dupa o intoxicatie.

Testarile se fac in general pe soareci, dar acestia au un ciclu scurt de viata. Si iar mi-am amintit de domnul profesor. I-am cerut sfatul. Se preteaza. Cel mai bun animalut pentru acest gen de studiu poate fi iepurele.

Am revenit la cursurile din primii ani de facultate. Acum realizam cât erau de complete, de sintetizate informatiile. Particularitati, crestere, fiziologie. Lucrarea s-a bucurat de succes. Nu as fi realizat acest studiu asa pertinent, daca domnul profesor Catalin Rang nu ar fi deschis acea cale, care sa faca sa-mi placa acest obiect, zoologia.

Doru Tanase

Domnule profesor, eu nu le am cu vânatoarea, cu pescuitul. Haide vin-o cu mine. Sa vezi ce frumos e. Vin dar numai daca stau in spatele dumneavoastra. Imi chem si “fratii”, adica pe Dutu, prietenii. Dumneavoastra prindeti si noi cântam. Ii plac alamurile. Il apreciez ca are o vârsta si e plin de energie. Mai are multe de spus. Ma mir pentru ca nu e genul care sa dea interviuri. Greu se deschide. Inainte de al cunoaste vedeam lucrurile dintr-un unghi altfel, vizavi de minoritati. M-a facut sa-mi schimb parerea. Nu exista limite intre noi.

A fost omul care mi-a spus prin fapte ca oamenii se deosebesc intre ei doar prin ceea ce fac. Imi pare rau ca nu l-am cunoscut mai devreme. Am fost ambitios. Sotie, doi copii, servici, cursuri la zi. Mi-era rusine sa ma prezint nepregatit la examene. Stateam pâna dimineata, pâna la patru-cinci, sa invat. Sa nu ma duc nepregatit. Aveam emotii… “Doru, nu fi emotiv. Dac-ai invatat treci, daca nu, nu.” Ma incalzeam si mai tare. Dar mai avea el o vorba: “Prima conditie e sa te prezinti”.

La el totul e stiinta. Nu preda. Cursurile aveau logica. Ca student trebuia sa fii tot timpul atent. Te acapara. Se uita in ochii tai si te citea. Dupa ce am terminat Biologia si am luat Licenta, am pastrat legatura. Omul Rang mi-a deschis o cale in viata. Erau momente când nu mai puteam. Nu mai faceam fata. Nu stiam la ce sa renunt. “Tu trebuie sa continui. Nu renunti la nimic. Sa ai grija de familie, sa te tii de serviciu. Tu trebuie sa termini facultatea”. M-a incurajat tot timpul. Dupa facultate simteam ca-mi lipseste.

Il sunam saptamânal. Acum nu trece o luna fara sa vorbim. Când era la Iasi, se pregatea de operatie, mi-am sunat colegii de acolo. S-au dus baietii incarcati la ora de vizita. Ma suna: “Ba! Da esti fenomenal. Esti nebun la cap. Astia mi-au adus mâncare pentru o luna. Sunt diabolici. Ei cred ca eu stau o luna in spital?” I-am cerut sfatul si când mama s-a imbolnavit cu plamânii. “Hai la mine sa-ti dau un borcan cu bursuc. Sa puna o lingurita pe o bucatica de pâine, si sa manânce dimineata”. Am aflat ca era untura de bursuc. Acum iar apelez la bunavointa dumnealui. Poate ma ajuta sa facem o expozitie de fotografie. Are multe imagini vechi, legate de etnia noastra.

Si m-a mai invatat ceva. Sa-i indrum si pe altii sa urmeze aceasta cale, biologia. Un obiect asa frumos când intelegi ca bio inseamna viata.

Rang si vinul

DSC_0070Alta zi, alta tentatie. “Hai sa te servesc cu ceva rar.” Tine in mâna o sticla pe care, cu marker negru, sta scris peste eticheta de la alt vin, mare si rar, Aligote.

“Dupa vinul asta umblu de vreo douazeci de ani. Prima data l-am gasit pe curat, la Niculitel. Acolo-i zona. Am baut cu un padurar si derectorul de acolo trei zile. Acum un prieten de-al meu face, Stefan Lupascu, fost sef la Ocolul Focsani. A venit cu niste Otonel la o inchidere de vânatoare. Ramasesem vreo cinci.

Trei de la Bacau si doi de la ei. A venit cu patru bidoane din alea mari si dimineata mai era unul plin. Anul asta a iesit mai dulce… dar nu s-a facut mult. Am cumparat Otonel. Iti dai seama?! Cinci lei litrul. Si-l intreb de Aligote, unde s-ar mai gasi. Asta-i rar. Si aflu ca tot el face, dar nu are de vânzare. Mi-a dat un bidon. Mi-a spus si smecheria… cum il pastreaza. Are butoaie de cincizeci de deca. Pune treizeci-patruzeci de litri inauntru si baga prin gaura cepului fitilul de sulf. Dupa ce a ars, cât a ars, umple cu celalalt vin, si-l inchide. Lucreaza singur. Asta-i tratamentul. Atât. Hai coane sa-ti arat! Ia, ia si gusta.” Ihi!

Incerc s-o fac si eu pe somelierul. Miros, clatesc cerul gurii. Putin uleios, parfumat. Nu ma arunc in afirmatii ca nu prea le am cu vinul. Constat doar. Buun! Pai asta-i de vorba lunga. Dar nu merge sec. “Te grabesti undeva?” Ma uit la sticla si dau din cap.

Impaiatul

DSC_0077

“Vin cunoscutii cu tot felul. Când e iarna cu zapada mare se gasesc foarte multe animale din astea inghetate. Si ei mi le aduc. Daca se poate lucra le lucrez, daca nu, nu.’’ O bufnita cu pantalonasi de puf si volane, ca a Coanei Chirita, ma priveste ca pe un soricel. In alt colt, prins in bolduri si clame, un gânsac falos pare ca-si asteapta mireasa.

De câte ori am venit in casa maestrului am vazut alte piese, cum le numeste el pâna se termina procesul de conservare. Isi iau zborul pe cine stie ce vitrina, ca trofeu, prin diferite colectii particulare sau muzee. L-am fotografiat zâmbind, lânga câteva exemplare, ca pe un Frankenstein care le ofera, contrar naturii, o a doua viata. Toti biologii care lucreaza la muzeu mi-au fost studenti.

Iar eu fiind crescut de fapt in acest muzeu, bineinteles, când am ocazia colaborez cu ei. Mai nou, ma cheama la tot felul de festivitati, inaugurari, si le-am explicat, mai unii vin cu popii, altii vin cu moastele la expozitie.

Marcel Badara

Unul dintre cei mai vechi prieten si tovaras, mai ales intr-ale vânatorii, este medicul legist Marcel Badara. “Ma cunosc cu Tuti de prin saptezeci, când eram tânar medic legist si obisnuiam sa mergem impreuna la vânatoare prin judet. Eu, ca haitas, el, ca vânator. Amintiri sunt multe si doar vreo câteva imi vin acum in minte. Pe la sfârsitul lui saptezeci am fost la o astfel de partida. Eram impreuna cu Tuti, Bela Karoly si Costica Rusu de la Montana, care pe atunci era primar la Colonesti. Stateam la o cabana de vânatoare, undeva… mai la munte. A fost o zi cum sunt multe. Nu prea cazuse nimic in tolba. Se facuse seara.

IMG_0529

Atunci Tuti a pus problema: « Noi nu mâncam nimic… vânat?» Si le-a venit ideea. Gainile din ograda. Prindeam una si o aruncam in sus. Ei incepeau sa traga. Unele au cazut de alice, altele, pentru ca erau prea grele si nu puteau zbura. A iesit de-o cina festiva pentru toti câti eram la cabana.

Cu alta ocazie, ma intorceam noaptea cu el de la o vânatoare facuta la Rachitoasa. Eram cu Renault-ul meu vechi pe la Izvoru Berheciului, in deal, când am auzit deodata «bum!». M-am uitat in sus si am vazut stelele. Ce se intâmplase? Tuti lasase arma incarcata si rezemata intre noi doi, in fata, si nu stiu cum s-a descarcat. Luasem vreun hop. Alicele au facut o gaura mare in cupola, de se vedea luna. Ne-am dus la Racaciuni, la militie, cum era pe atunci. Am spus ca ne-a cazut o caramida pe masina. Seful de post s-a uitat la noi cu subinteles: «eu stiam ca o caramida cade de sus in jos, nu invers?!» Pâna la urma nu s-a intâmplat nimic.

A existat si un moment destul de delicat, la o vânatoare, la Asau. Eram tot haitas. Am dat peste un urs si am luat-o la fuga. Tuti a venit imediat la mine si mi-a spus: «Marcele! Acu’ nu stiu cum a fost de fapt. Tu te-ai speriat de urs sau ursul de tine, ca l-am vazut si pe el ca fugea de mânca pamântul». Asa am intrat si eu in rândul vânatorilor.”

Vânatoarea m-a ajutat sa inteleg natura

Intr-o vacanta, când am venit din Africa, prin saptezeci si cinci, paream o pasare rara, asa. Daca-i observat, eu folosesc cuvintele românesti. Nu prea utilizez neologisme. Si cum ma vedeau rar, m-au invitat aia de atunci la o vânatoare de protocol.

DSC_0068

1963. Poligonul de la garleni

Erau multi. Primul secretar, toata militia, unu mare de la partid, Istrate, foarte bun vânator. Asta o aflat de fapt c-am venit si m-a invitat. S-a vânat mult atunci. Când era masa festiva, colonelul Schiopu, pe care-l stiam de la alte iesiri, n-are ce face si se ia de mine, asa, in gluma. Eu imi lasasem parul mare. Aveam mustata si purtam plete. Mai Cataline, te-ai cosmopolit deja. Da de ce tovarase colonel? Pai nu vezi ce par lung ai? Domnule, eu vreau sa va zic o chestie.

Daca va uitati in toate tablourile, frescele, vedeti ca plaiesii lui Stefan cel Mare si muntenii, aia de la munte, purtau parul lung in plete. Cum sunteti tuns dumneavoastra, ala-i cosmopolit, care s-a luat dupa moda nemteasca. La care primul secretar Rosu, o inceput sa râda. Lasa-l mai ca are dreptate. Era un tip deosebit Rosu.

Cred c-a fost singurul prim secretar civilizat. M-am nimerit lânga el la stand, la tragerea la sorti. Venea un iepure spre mine si n-am tras. L-am lasat ca se ducea spre el. Trage doua focuri si nu-l nimereste. Se intoarce spre mine. Bai tovule, da’ de ce n-ai tras? Asa-i mai bine ca l-am scapat?

Compot de iepure

Dupa ce ai jupuit iepurele, cu atentie, ca sa nu aiba par pe el, se sterge cu o cârpa umeda. Daca e nevoie. Nu se spala! Scoti maruntaiele fara sa spargi matele. Urmeaza sa-l sectionezi in doua, in patru, si-l bagi intr-o oala de douaspe kile, cam asa ceva. Oala se umple cam doua treimi cu apa. Se da la foc. Eu pun de toate in ea. Prima data sare.

Dupa aia morcov doi-trei, patrunjel la fel. O telina din aia medie. O varza cât ai tine-o in causul palmelor. Trei-patru cepe. Merg mirodenii care se folosesc si la friptura. Uneori bag si-o gutuie. Bag si doua mere. Bag si-o patlagica daca gasesc.

Daca n-am patlagica pun o rosie rosie curata. Toate astea fierb impreuna. Atentie! Nu se scoate spuma. Obligatoriu. Adevarat ca zeama iese mai neagra. Da gustu? Dupa ce fierbe un pic eu mai pun sapte-opt cartofi. Si lasat sa fiarba, la foc domol, pâna incepe sa se desprinda carnea de pe oase. Atunci se pun câteva linguri de otet. Zeama se albeste.

Nu le pui deodata. Gusti cu lingura sa nu simti otet. Cam ce fac lipovenii cu ciorba de peste in Delta. Ei indulcesc ciorba cu otet. Nu pun foarte mult. In timpul cât toata traba asta fierbe, doua-trei ore, daca iepurele-i batrân fierbe mai mult, nu stai. Iei trei-patru radacini de hrean.

Curatate le dai prin razatoarea mica. Cam migalos. Când s-au dus toate fibrele le dai prin razatoarea mica. Pui intr-un borcan si oparesti cu zeama din ciorba. Dupa acea se scoate totul. Zarzavatul, morcovul, telina… si se pun toate pe un platou mare. Se manânca cu hrean iar zeama acrita se bea cu cana. Chestiunea-i alta. De regula nu ajunge un litru de cap, mai ales daca ai alaturi un vin hibrid.

Merge bine alaturi o mamaliga vârtoasa. Având in fata aburind varza, cartofi si cele spuse, prima care se manânca e varza. Toata lumea se repede la varza. Iese atât de gustoasa. Carnea ramâne ultima. Merge si cu mujdei de usturoi dar hreanul e ceva aparte.

Dupa aia vinul nobil nu mai merge. Trebuie sa-l bei decât sprit. Mai bine o fraguta rubinie, un nohan. Boierimea nu prea bea ca are mult tanin. Dar daca nu ai iepure, iarna, pe frig, mai bun decât o bucata de mamaliga rece, cu o ceapa, dar zdrobita ceapa… si-o cana de jumate de litru de nohan, bine facut?! Jumate…? Am zis eu, asa, elegant. Nu exista mâncare mai buna.

Desert cu brânza.

Un kil de brânza de vaca. Un sfert de kil de telemea data prin razatoarea mare. Opt linguri de gris. Opt oua. Opt linguri de zahar. O jumatate de pachet de margarina sau unt. Sase-opt linguri de smântâna. Oleaca de esenta de rom. O lingurita mica doar… cât un vârf de cutit cu scortisoara. Totul se amesteca cu mixerul, ca sa se uniformizeze. Intr-o tava din aia obisnuita. Eu pun hârtie din aia de copt. Rastorn toata spuma si o bag la cuptor. La flacara medie, jumatate spre mic. Dupa aia se urmareste la vedere. Dureaza cam o ora jumate-doua. L-a sfârsit presari oleaca de zahar pudra… si gata. Poate sa faca orice barbat placinta asta.

Marinata de peste crud

La ce spun eu, cel mai bine merge obletul, beldita. Daca n-ai din astea inlocuiesti cu bucati de peste. Sa nu fie peste gras. Cel mai bun la inlocuit este sângerul, asta care se gaseste in comert. Daca ai stiuca, salau, merg perfect. Mai ales ca stiuca are oase multe. Astea-s mai scumpe. Ramânem la oblete. Iei o caldarusa. Pui un strat de sare. Pui un strat de peste. Un strat de sare groasa, un strat de peste. Ii lasi acolo doua-trei zile, dar ii mai intorci. Stiu ei câta sare sa-si ia. El se intareste si se face ca o scândura. Atunci il pui la desarat. In apa, la robinet. Muscând din el simti cam cât s-a dus sarea. Separat pregatesti solutia de marinat. De regula este din otet si ulei. Daca vrei sa manânci imediat o faci din doua parti. Doua ulei, una otet. Daca vrei sa tina mai mult, jumi-juma. Acuma vii si pui ceapa, taiata feliute subtiri. Doua-trei foi de dafin. Merge oleaca mai mult coriandru pentru ca da un parfum bun. Poti sa adaugi si câteva rondele subtiri de morcov. Le pui in zeama aia. Dupa aceea bagi pestele desarat si scurs in zeama. Nu torni zeama peste el… (lectia de la chimie cu acidul sulfuric si apa, sa nu sara stropi care se topesc in gura, e total inversa. Pestele nu-i acid.). Totul e sa-i cuprinda zeama. Eu de regula ii pun intr-o cratita si dupa aia in borcan. Nu rezista doua saptamâni in camara. Tot manânci, doi- trei, doi-trei. Nu se strica… nu nimic! Ocupi locul in frigider degeaba. Si vara. Ce se intâmpla? Otetul moaie oasele. De asta zic ca stiuca merge teribil. Carasul se marineaza greu. E mai gras. Idealul este obletele. Manânci cu totul. Si-ti fac o sete…!

DSC_3894

România si legile europene

Cei care gândesc in sistem european gândesc exact ca unii dintr-ai nostri. Regula este urmatoarea.Noi patimim prin existenta celor care vor sa protejeze natura dar vor natura ca la ei acasa. Deci daca la mine acasa trebuie sters praful nici in natura nu trebuie sa fie praf, nu trebuie sa fie nu stiu ce, si asa mai departe. Chestiunea e urmatoarea. Noi trebuie sa intelegem regulile dupa care se organizeaza natura si sa incercam sa le respectam.

Asta-i cu totul altceva. Dar dupa gândirea astora, daca vrem sa supravietuiasca natura, hai sa disparem toti oamenii. Numai ca civilizatia noastra e un produs al naturii. Este un nivel al speciei noastre. Cine stie ce-o sa fie peste o suta, un milion de ani. Uite, un mare specialist vrea sa aduca curcanul salbatic in România. Mai mare dobitocie… sa introduci specii straine intr-un mediu care nu-i al lui. De ce ? Ca se vâneaza. Fazanul, o alta catastrofa adevarata. Este euro-asiatic si-a fost introdus la noi tot pentru vânatoare.

Ala este un concurent pentru potârniche. In Delta vor vedea cum dispar o multitudine de specii, mai ales din cele mici. Fazanul manânca orice, ca gaina. Gaina manânca un carabus, gaina manânca un soricel, gaina manânca o sopârla. Asa face si fazanul domnule. Si e constatat. In zonele unde au introdus fazanul aproape au disparut potârnichile. Iar din punctul meu de vedere, carnea de potârniche nici nu se compara cu cea de fazan. Asa mititica. Alea 250 de grame… carne ca aia nu exista.

Conferentiar Universitar Doctor, Catalin Petre Rang

Rang_0070 (2)

Cred ca nu s-a prezentat niciodata in formula aceasta. Prietenii, apropiatii, il stiu de Nenea Tuti. Apelativul uzitat este de Dom’, Domn, Domnule Profesor. Indiferent de pronuntie eu vad in fata mea un om simplu, direct, glumet. Rar sarcastic dar nu acid. Intelept in a nu se supara daca este intrerupt din discursul logic, exprimat coerent. Atunci privirea lui iti comunica ceva de genul, userel domle, te grabesti ca fata mare la maritat. Calitatea pe care o apreciez cel mai mult, rara in ziua de astazi, este aceea de a-ti spune direct, in fata, exact ce gândeste. Franc si deschis. Barbateste. Fin psiholog. Plin de energie. Activ. Incerc sa recuperez timpul in care nu l-am cunoscut. Avem de la cine invata multe. La fel gândesc si cei care il cunosc si-l apreciaza. Sa ne traiti Domnule Profesor! Si… ceva in tolba!

Alte articole