De duminică, breasla gazetarilor băcăuani este mai săracă cu un condeier. Ne-a părăsit, pentru a se întâlni cu veșnicia, unul dintre jurnaliștii de referință ai urbei noastre: Petru Filioreanu. De numele lui se leagă una din perioadele de referință ale fostei publicații ”Steagul roșu”, pe care a condus-o din postura de redactor șef timp de 10 ani, între 1979 și 22 decembrie 1989, când a fost fondat cotidianul ”Deșteptarea”.
Prin programele editoriale pe care le-a promovat s-a străduit, și a reușit, să aducă în paginile publicației spiritul creator al oamenilor, valoarea faptelor și adevărul cuvântului tipărit.
De formație intelectuală, în perioada de început a activității sale a slujit catedra, mai întâi ca învățător, apoi ca profesor după obținerea licenței universitare în filosofie-sociologie. Spirit studios și mare doritor de cunoaștere științifică aprofundată, a obținut titlul de doctor în știința conducerii cu o lucrare apreciată cu nota maximă și care a fost inclusă în bibliografia de referință a domeniului. Era adeptul stilului de conducere elegantă, acesta însemnând în viziunea sa respectarea cu strictețe a demnității fiecărui individ, indiferent de poziția socială a acestuia. Și-a alcătuit o adevărată bibliotecă cu lucrări de specialitate, el însuși fiind autor al unui mare număr de studii și articole de specialitate pe această temă. A fost, totodată, un fervent promotor al modernizării școlii românești prin punerea în valoare a operei didactice a marelui pedagog băcăuan Grigore Tăbăcaru, căruia i-a consacrat numeroase articole și studii de profil.
Familist convins, a fost căsătorit cu o profesoară de limba română și este tatăl a doi copii – un băiat și o fată, ambii absolvenți de studii superioare, alături de care și-a legat numele într-o conviețuire exemplară.
Știm, nu avem încotro, că Moartea este singura întâlnire la care trebuie să fim prezenți, și a cărei dată nu este niciodată cunoscută. Petru Filioreanu și-a dat întâlnire cu ea la o vârstă venerabilă; peste puțină vreme ar fi împlinit 86 de ani. Și mai știm că prețul integral al vieții, e moartea. Preț pe care nu avem cum să-l negociem.
Foștii colegi de redacție, alături de care a scris în litere turnate în plumb cronica unei perioade de referință a ținuturilor băcăuane îi deplâng plecarea în veșnicie. Și-l asigurăm, totodată, de sentimentele noastre: pe morți să nu-i căutăm în mormânt, ci în inimile noastre.
Sincere condoleanțe familiei!
