Drama oamenilor din comuna Saucesti continua. Multi dintre localnici au refuzat sa se adaposteasca in caminele special amenajate pentru ei, in Bacau, si au preferat sa isi petreaca noaptea sub cerul liber. Si-au luat cu ei animalele, pasarile si putinele lucruri pe care le-au putut duce.
„Nu ne-a mai ramas nimic. Unde sa ne ducem? La oras? Nu avem ce face acolo. Ne uitam la casa noastra… asa cum e ea. Sub ape. Macar acoperisul…”, ne-a spus printre lacrimi fierbinti tanti Lenuta. Are 83 de ani si e singura. Agoniseala ei de-o viata se rezuma acum la o sacosa in care a indesat actele si la hainele de pe ea… La intrarea in Saucesti, pe un tapsan, sinistratii care au refuzat sa-si paraseasca locurile natale si-au improvizat adaposturi primitive. Au dormit sub cerul liber, inveliti doar cu o patura, alaturi de vaci, cai, porci, vitei si pasari. Au refuzat sa se rupa de locul in care au crescut, au muncit, au trait. Pana mai ieri traiul lor era linistit. Asa cum era el. Acum privesc disperati si totusi resemnati cum casele lor au fost inecate de apele Siretului. De sus de pe deal. Si pentru ca viata merge mai departe, au incercat sa supravietuiasca. S-au adunat la gramada, asa cum au convietuit intotdeauna si au luat-o de la capat. „Stam aici de luni dupa-amiaza. Am dormit sub cerul liber. Am improvizat un cort din cartoane si saci de plastic”, imi explica si badea Vasile. Mulgea vaca. Intr-o cana rosie, de plastic. „Ce sa fac? Dau laptele la oameni. Sa stau aici in soare degeaba? Ne mai gasim de lucru. Si animalul trebe muls, ca daca nu o sa aiba dureri in uger”. Alaturi stau femei, batrani, copii. Pe saltele, direct pe iarba, in picioare sau sprijiniti de garduri. Care au mai ramas intregi. Sunt neputinciosi in fata urgiei care s-a abatut asupra lor. „Stam aici. Nu plecam. Dupa ce se retrage Siretul ne intoarcem. Sa vedem ce mai avem. E bine aici. Ne-au dat apa, sarmale calde, ciorba”, spune timid, de sub un cort din folie de plastic si Aneta Juncu. „Mi-a luat si pasarile, porcul a ramas in grajd, daca o mai trai. Ne-am nenorocit de tot. Nu stiu daca o sa mai am unde sa intru”, adauga o alta batrana cu batic albastru in cap. Ochii lor sunt obositi, fetele arse de soare si brazdate de durere. In sufletul lor, lupta e crancena. „De cand ma stiu asa ceva nu am trait. Am 80 de ani etate, dar asa ceva n-am mai vazut…”, rupe vorba si Costica a lu” Muraru. Atmosfera e trista. Aerul pare irespirabil si prea cald. Jandarmii asigura continuu apa potabila, medicii vaccineaza sinistratii, un du-te vino continuu. Jos, in vale, intreaga comuna este sub apa. Soarele e sus si arde nimicitor, parca in deradere. Siretul se retrage. Tot asa de incet cum a venit. In urma va lasa un nou dezastru. Pamant, noroi, case daramate, culturi distruse si suflete impietrite de durere. Prea mult, Doamne, pentru aceste fiinte! E prea mult pentru toti.
Scris de Roxana Neagu
