De curând, poezia băcăuană s-a îmbogățit cu un nou volum, „Viața în montagnes russes”, ce poartă semnătura profesoarei Florentina Stanciu, lansare ce a avut loc la Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, în prezența mai multor personalități din cultura locală.
„Dincolo de metafora cinic-ironică, înșelător ludică,” Viața în montagnes russes” aduce, în comparație cu celelalte volume ale Florentinei Stanciu, un ”spor” de conștiință poetică, vizibil în relația pe care fiecare text ( fără titlu, fără punctuație) o angajează cu întregul. Deslușim, astfel, nu numai fărâmițarea unei conștiințe” individuale, ci și relevanța stilistică, într-o sintaxă parcimonioasă, a disjuncțiilor acestei conștiințe, ori, uneori, anularea e prin gesturi aproape reflexe; ele sunt ușor de sesizat într-un cod al hazardului și arbitrariului, al absurdului și incongruenței drept forțe iminente ce guvernează nu numai actele eului , ci și fenomenele existenței umane contemporane. Altfel spus, confruntarea cu o lume unde viața particulară, condiția de ființă unică, irepetabilă nu mai pot fi problematizate nici măcar poetic. Refuză orice ontologie, au devenit stereotipe.
Invocând, subliminal, criza omului, a sensului și a ”semnelor” lumii de azi, discursul poeziei actuale a Florentinei Stanciu ( ce departe suntem de înduioșătoarele ei „florentine”!), fără a fi epurat de experiența sentimentală, biografică și cotidiană a eului, pare construit nu de poet, ci de…limbajul însuși!
Ceea ce ar trebui să fie individualitatea, atât de dragă poeziei moderne, devine în ” Viața în montagnes russes ”, printr-o originală ”alchimie ” lirică , un conglomerat de tipuri disjuncte de discurs, un inventar de măști stilistice interșanjabile, consecință, în viziunea poetei băcăuane, a stereotipiei valorilor umane false, iluzorii , meschine, supuse deriziunii.
Ca orice carte de poezie ce se respectă, ” Viața în montagnes russes ” e un discurs despre ființă/ existență, despre eu și relațiile sale cu lumea și , implacabil, despre eu și nebănuitele relații ale acestuia cu limbajul. De mult n-am mai citit un volum, în românește, unde tensiunea scrisului, concentrată în ” flacoane” cu esențele tari ale versurilor, să se transforme într-o energie existențială a finalurilor de text ce îl țin pe cititor captiv, ca în experiențele epice, cu sufletul la gură”, a declarat Gheorghe Iorga.
Prezentă la lansare, eleva Evelyne Annalisa Adamache, elevă la Colegiul Național ,,Ferdinand I ” Bacău, membră a clubului de lectură,, Ești în cărți ”, prof. coordonator Șova Simona-Andreea, a precizat în fața participanților la lansare:
„Poezia Florentinei Stanciu, așa cum se dezvăluie în paginile volumului „Viața în montagnes russes”, reprezintă o radiografie frapantă, de o visceralitate dureroasă și de o profundă sensibilitate abstractă, a existenței umane contemporane. Universul liric configurat de autoare nu caută evadarea în idilic sau în metafore, ci plonjează curajos în realitatea brută, unde corporalitatea, cotidianul prozaic și angoasele interioare se contopesc într-un hibrid stilistic de o rară forță expresivă.
Un prim element definitoriu al acestei lirici este tensiunea permanentă dintre organic și anorganic, dintre biologic și tehnologic sau cotidianul urban. Într-unul dintre texte, poeta notează: „un virus intră în sosul verde al plămânilor/ nimeni nu scapă nici vrăbiile care cântă/ în google crom”. Această inserție a lexicului digital într-un spațiu al suferinței fizice reflectă alienarea omului modern. Tehnologia nu mai este doar un fundal, ci un intrus biologic care alterează percepția și îmbolnăvește simțurile. Corporalitatea ocupă un loc central, fiind adesea asimilată suferinței de a trăi și degradării relaționale. Îndepărtarea de celălalt se traduce prin imagini de o plasticitate agresivă, dar hipnotică: „viața trece prin mine ca printr-o mașină de tocat carne” sau „o pisică turbează în copacii intestinelor”. Relația de cuplu nu mai oferă un refugiu, ci devine un spațiu al absenței, unde dizolvarea legăturilor este oficializată prin gesturi de o asprime tragică: „de pe certificatul de căsătorie am ras/ cu unghia numele tău/ l-am înlocuit cu un hiatus”. Trecutul devine o povară rezemată de răspunsuri imposibile, iar existența cotidiană se reduce la „semne uscate și rufe murdare”.
Cu toate acestea, dincolo de peisajul deșertic al sentimentelor și de decorul urban sufocant, poezia Florentinei Stanciu este, în esență, un strigăt vitalist pentru autocunoaștere și supraviețuire. Scrisul devine singurul mecanism de apărare, un catharsis absolut în fața lipsei unui sens prestabilit. Această dimensiune autoterapeutică și metatextuală este magistral sintetizată în poemul final: „în fiecare zi caut pentru creierul meu/ un manual de utilizare/ și pentru că nu îl găsesc de cumpărat/ scriu scriu scriu scriu / «trial & error»”.
În concluzie, Florentina Stanciu propune o poetică a autenticității radicale, un discurs în care limbajul însuși pulsează, se revoltă și se reîntregește prin suferință. Textul poetic nu doar descrie o realitate, ci devine el însuși un organ viu, „străin dar cunoscut”, capabil să transforme trauma cotidiană și acuta criză a sensului într-o tulburătoare și profundă energie existențială.”
Lirismul kafkiano-futurist al Florentinei Stanciu sau ce înseamnă (re)căderea în starea de om.
„Eliberarea de sub dictatura paradigmelor procustiene ale esteticilor consacrate – clasicism, romantism, baroc, simbolism, parnasianism, expresionism, suprarealism etc. – nonconformismul dadaisto-futurist, caracterul agresiv al scriiturii, nihilismul axiologic, restructurarea tiparelor tematice și lingvistice, verslibrismul, noua gramatică a poeziei, absența semnelor de punctuație și a titlurilor, prezentul instrumentalizat și absurdizat, un lirism al curajului, temerității și al revoltei romantice împotriva pasivității și a somnului existențial, a primitivismului și a eternei barbariei, a canibalismului estetic, efectele stilului orchestral-polivalent, simultan polifon, policron și polimorf trădează la poeta Florentina Stanciu o poetică (neo)avangardistă, o nouă-veche sensibilitate ce amintește cititorilor de poezie, de „moartea eului literar” profețită de Manifestul tehnic al literaturii futuriste a lui Marinetti, de analogiile foarte libere ale acestuia, încât discursul liric urmuziano-kafkian, programat absurd se constituie din lanțuri și lanuri de analogii, imagini enigmatice și metafore abstruse:
„sunt un vierme pe care îl vor mânca alți viermi/ se va îngrășa lanțul trofic cu un poet aproape inexistent/ lumina mea pe cine va îngrășa/ timpul se dezbracă de mine și tu odată cu el/ oare dacă aș mai scrie despre luna noiembrie/ mi s-ar dizolva ridurile/ aș redeveni strigăt de toamnă/ m-am întins pe burtă ca un vierme și rod/ gustul plumburiu al cărților/ fericirea e cleioasă ca adevărul/ și zemoasă ca o minciună/ după cum îmi sună carnea/ ceilalți viermi au început să-și frece botul/ de hoitul meu”
Poeta îmbrăcată într-o „rochie zimțată”, cu un „hanorac de sârmă ghimpată” și având în brațe buchete policromatice aleatoriu amestecate, din Florile răului, dar și din arghezienele Flori de mucigai i-ar fi încântat pe Ezra Pound, pe Andre Breton și F. T. Marinetti, nu mai vorbesc de buzoianul Urmuz sau de moineșteanul Tristan Tzara, nu atât cu cele sub/ peste 101 de „scânduri mototolite din poezia nopților”, a poemelor „fără răspuns”, cât prin capacitatea futuristă, „extrem de rară de a dobândi beția vieții și a existenței personale”, prin sisifica voință poetică și poietică de a reabilita estetica urâtului: grotescul, monstruosul, oribilul, banalul. Florentina Stanciu are „în subsuoara crinilor”, nu doar o fantezie fără fir narativ, ci, cu deosebire, o înnăscută fenomenologie a percepției sau în limbajul lui Marinetti: „o psihologie intuitivă a materiei”. Nu întâmplător, kafkian, „gândacii roșii vidanjează singurătatea”, autoarea se vindecă de moarte „sărutând un necunoscut”, bea, desigur cu grație parizian-venețiană, „măduvă crudă de soare”, dar și înghite persuasiv „moartea din somnifere”, suportă cu stoicism să se nască „din nou și la infinit în același loc, în aceeași secundă”, sesizează cum „cireșii japonezi au leșinat de așteptare”, dar mai ales își plimbă – uzând de analogii, corespondențe, asocieri de percepții, experiențe, trăiri, realități în sine, mirări și resemnări – nevorbele, spune Petre ISACHI.
Versul liber îi permite să-i propună cititorului căzut în timp/ istorie, efecte sonore, subiectivități florentine și jurnale fără șampanie, mai precis, dadaisme și futurisme – „scot limba și-mi ling creierul”; „sunt o insectă de plastic”; „copacii nu mai bat din aripi când ai un suflet lipsă” – care o ajută la potențarea absurdului în progresie geometrică și în consens cu proteismul Eului poetic: violent, ușuratic, disprețuitor, tandru, timid, melancolic, terorizat, întotdeauna activ:
„când plec din brațele tale mă dor pietrele/ port la gât orașul ca pe o eșarfă murdară/ parcă cineva mi-a smuls capul/ și mi-a îndesat direct în inimă/ zile din ce în ce mai strâmte/ când plec din cărămizile sărate/ ale corpului tău/ mă așteaptă la colțul străzii virusul/ cu rât strălucitor/ să-mi dea amendă că trăiesc/ că nu port mască/ și nu las destul spațiu între cuvinte/ între oameni între vieți/ când plec cine știe să moară/ mai bine decât mine”
Florentina-„scriu scriu scriu scriu”, o „primăvară dată cu ruj” franțuzesc cumpărat din Veneția, trăiește aristocratic – poetic vorbind – bine, „cu o poezie pe zi”, deși el, iubitul cel nestatornic și cameleonic, se scurge „în brațele celeilalte femei”, deși „viața miroase a hoit stătut”, iar noi cu toții, cititori fără excepție, ocupați peste măsură, „punem zilele în farfurii”, urcăm și coborâm cu „liftul singurătății”, trăim „printre semne uscate”, îi bem autoarei „poemele gratis”, perpetuăm bovarismul și prejudecățile atemporale, pierdem periodic cheile casei în care suntem exilați, contemplăm eșecul existenței, în care predominante rămân moartea interioară, înstrăinarea, iubirea, despărțirea, senectutea, plictiseala în doi, sărăcia materială și moral-spirituală, „gustul plumburiu al cărților”, fântânile adânci al absurdului, „apocalipsa cireșilor japonezi” și nostalgia unei libertăți pierdute și, nu în ultimul rând, însingurarea, incomunicarea, stările de alertă:
„cartierul înfometat îmi mănâncă viața/ ca și ceilalți bolnavi de stări de alertă/ toți locuim împreună și separat/ cu obrazul neras părul plin de dinți/ ne mușcăm până zâmbim/ ne scuturăm tristețile pe geam/ unul în capul celuilalt/ la mine în balcoane întotdeauna/ am o bucățică de soare cu cârnat/ pus la uscat din care ciugulim eu și vrăbiile/ libertatea are gust de găinaț”
Ubicuitatea absurdului, metamorfozele bizar-urmuziene ale limbajului, lapidaritatea poemelor fără nume, neverosimilitatea lor par să confirme teza a opta a Manifestului Marinetti: „… vrem să spargem porțile Imposibilului – Timpul și spațiul au murit ieri”. Tragic-absurdul din finalul poemelor, remarcat și de prefațatorul cărții, scriitorul și traducătorul Gh. Iorga, accentuează dadaist această simfonie wagneriană a singurătății celor predestinați să devină „baloane de săpun pentru mâini”. Esențial pentru poetica futurist-dadaistă a volumului viața în montagnes russes rămâne desacralizarea formelor poetice consacrate, demonstrarea absurdității vieții și a convențiilor ei poetice, reducerea la absurd a artisticului ca atare, implicarea asocierilor aparent întâmplătoare ale cuvintelor (ceea ce nu exclude însă ideea de continuitate-discontinuitate), autonomia scriiturii, funcția paradoxului și iluzia posibilității comunicării prin cuvânt, capacitatea acestuia de a putea cuprinde realul:
„prin mine s-au născut mama bunicile bunicilor ei/ la mine cordonul lor ombilical netăiat ca un lanț nesfârșit de tristeți/ ne ținem unele de altele în spațiul claustrofob al uterului/ singure și toate împotriva morții/ nici eu nici ele nu avem vârstă/nici început nici sfârșit/ eu sunt ele/ încetul cu încetul și repede repede”
Limbajul nu este pentru autoarea – precizez, spirit lucid, nonconformist – volumelor florentine, 2004, soare vândut la fiare vechi, 2008, Jurnal de șampanie, 2012, poeme fără răspuns, 2015, un mijloc, ci un existent în care cuvintele au acceași lipsă esențială de sens. Ca și gesturile, fie cele sublime sau cele nesemnificative, care au aceeași valoare, tot astfel cuvintele au o valoare sau o non-valoare egală. Poeta aflată în căutarea farmecului pierdut folosește suprarealist în scopuri cognitiv-creatoare, atât revolta cât și negația, spre a revela adevăruri și valori incontestabile ivite din magna informă a increatului, dintrun trăirism funciar specific feminin:
„eu scriu despre parcurile goale dintr-un oraș/ sufocat de alerte/ despre cum îmbătrânesc și devin plicticoasă/ și linsă de umbre/ despre cum plouă/ și se descompune orașul într-un puzzle/ de praf/ eu scriu despre cum ai plecat/ cum m-ai lăsat să atârn singură pe marginea patului/ cu mâinele goale/ eu și toamna tăiată pe umerii mei”
Florentina Stanciu transfigurează romantico-elegiac motivul fugit tempus conjugat cu deriva ființării în sine și pentru sine, încât vol. viața în montagnes russes, configurează avangardist oglinda suprarealului, nu a irealului. Nu întâmplător, interferează și include în alchimia verbului, noologiile subliminale, efectele estetice ale analogiilor, poematizarea absurd-ilogică a vieții, continua recreare a limbajului, jocul liber, interogativ și autentic al gândirii poetice, o anumită însumare a imanențelor și a antinomiilor banalului, dar și a contradicțiilor aparent ireductibile, încât imaginarul e ceea ce tinde să devină real, iar poeticul să devină ireductibil la faptul literar al coincidenței sale. Cartea revelă cu eleganță estetică, talentul și voința poetei de a face, iar făcând de a se face pe sine. O melancolie de toamnă „tăiată pe umerii” Bacăului ne amintește de golul istoric bacovian și de muzica vivaldiană a unei tristeți metafizice atemporale. Nichitian vorbind, lectura carții ne abandonează cuprinși de recăderea în starea de om: „Recădeam în starea de om atât de iute că mă loveam de propriul meu trup, cu durere, mirâdu-mă că-l am.” (N. Stănescu)
În continuare, autoarea, Florentina Stanciu, se prezintă pentru cititorii Deșteptarea.
„Din 1997, am participat la toate cenaclurile de poezie care au existat în orașul nostru și m-am bucurat de prietenia literară a unor scriitori care astăzi nu mai sunt printre noi. Mergeam prin anticariate, cumpăram cărți care nu se găseau nici în biblioteci și citeam, mă hrăneam cu poezie pentru că mi-era teamă să nu rămân în urma timpului. Am câștigat premii literare în țară și străinătate, am tradus câteva volume de poezie ale poeților băcăuani în franceză( Aurora Barcaru, Ioan Petru Viziteu, Benone Ghenciu, Petru Scutelnicu, Viorica Băluță, Mihaela Băbușanu, Dumitru Brăneanu) iar în 1998, am debutat cu un volum de versuri,, Felii de umbră”, primul volum pe dischetă din Moldova, la acea vreme.
Cu fiecare din cărțile publicate, am trecut prin emoții, prin războaie interioare, am devoalat experiențele celor apropiați mie, am experimentat nonconformismul limbajului. Poate am fost complice cu tristețea, uneori, dar fiecare pagină scrisă a fost o formă de a lupta cu mine însămi, de a transforma propriile bucurii, căderile, întrebările fără răspuns în poezie. Sunt o fanatică a scrisului, citesc mult, scriu, recitesc și pornesc de la capăt până când fiecare poem rămâne emoție pură dar într-o formă unică și liberă.
Acest ultim volum de poezie poartă un titlu care reliefează aproape perfect modul în care fiecare dintre noi simțim viața- un carusel emoțional cu urcușuri și coborâșuri, o înșiruire de stări prin care trecem vrem nu vrem: entuziasm, tristețe, fericire, deziluzii, bucurie, iubire. În „Viața în montagnes russes” totul este scris cu literă mică, numele meu, începutul fiecărei poezii, pentru că am dorit să elimin orice ierarhie între cuvinte, între mine și cititor. În incandescența emoțiilor, toate cuvintele sunt egale; nu există cuvinte frumoase, cuvinte urâte. Mai mult, am dorit mereu să mă apropii de cititorii mei, să le ofer posibilitatea să decidă unde să pună anumite semne de punctuație, să devină co-creatori ai poeziilor. Eu nu exist fără cititorii mei, poezia mea este ecoul din cuvintele lor.
A fost nevoie de multă, multă muncă, de timp pentru ca emoțiile să coaguleze și să-și găsească forma potrivită, de aceea am scris această carte pe parcursul a aproximativ doi ani. Volumul de poezie a apărut la Editura Vinea din București în noiembrie 2022 iar evenimentul lansării a fost amânat, pentru că povestea nu era gata și poezia mea nu-și găsise încă cititorii.
Acum sunt mulțumită ….bujorii se ofilesc unul câte unul, dar parfumul lor rămâne să ne tulbure într-un fel aparte sufletul.
Ce bucurie mai mare poate fi decât să ai alături de tine cititorii care să îți cunoască inima și gândurile!”
