La 20 martie 1971, ziarul băcăuan „Steagul Roșu” publica, în pagina a treia, un amplu material dedicat unei probleme aparent banale, dar profund revelatoare pentru viața urbană a epocii: iluminatul orașului și, mai ales, funcționarea firmelor luminoase. Sub forma unei mese rotunde organizate în colaborare cu Comitetul executiv al Consiliului popular municipal, articolul surprindea nu doar o stare de fapt, ci și o încercare de mobilizare administrativă și civică în jurul „chipului de noapte” al Bacăului.
Textul debuta cu o radiografie directă și necosmetizată a realității din teren. La doar câteva luni de la instalare, numeroase firme luminoase din centrul orașului nu mai funcționau. Hotelul „Decebal”, un reper important, rămânea în întuneric, la fel ca unitatea de coafură din apropierea Policlinicii. În zona centrală, firmele de la răcoritoare se stingeau odată cu închiderea unităților, iar alte spații comerciale — frizerii sau ateliere foto — prezentau firme sparte sau complet nefuncționale. Ironia situației era accentuată de prezența unui panou luminos cu mesajul „În caz de deranjamente…”, care funcționa impecabil, ca un simbol involuntar al disfuncționalităților generale.
Problemele nu se limitau la reclamele comerciale. Iluminatul public însuși prezenta „goluri serioase”, inclusiv în zone centrale ale orașului, precum cea din apropierea bibliotecii municipale. Chiar și elemente decorative, precum semaforul din acea zonă, erau puse sub semnul întrebării, fiind considerate mai degrabă inutile decât funcționale.
În acest context, masa rotundă a reunit reprezentanți ai principalelor instituții locale — administrație, comerț, industrie, turism, arhitectură și ordine publică — într-o dezbatere care avea drept scop nu doar constatarea problemelor, ci și conturarea unor soluții. Inginerul Gheorghe Timofte, prim-vicepreședinte al Comitetului executiv, a fixat din start cadrul discuției, subliniind că este vorba despre imaginea orașului, despre ambianța în care trăiesc locuitorii și despre felul în care Bacăul se prezintă vizitatorilor din țară și din străinătate.
Intervențiile participanților au scos la iveală o problemă recurentă: responsabilitatea era împărțită, dar insuficient coordonată. Reprezentanții comerțului au subliniat că au investit deja în iluminarea orașului, însă au atras atenția că și alte instituții ar trebui să contribuie. Directorii unor întreprinderi industriale au recunoscut necesitatea implicării, propunând realizarea de firme luminoase atât la sediile proprii, cât și pe arterele principale. În același timp, s-a conturat ideea că municipalitatea trebuie să stabilească un cadru unitar: dimensiuni, amplasamente și un concept estetic coerent.
Pe parcursul discuției, au fost formulate numeroase angajamente concrete, multe dintre ele având ca termen-limită simbolic data de 1 Mai. Se promiteau firme luminoase noi pentru magazine și fabrici, panouri publicitare pe principalele artere, vitrine modernizate cu efecte luminoase și chiar instalații decorative inedite, precum o moară de vânt cu palete luminate la ieșirea din oraș. De asemenea, s-a discutat despre iluminarea unor clădiri reprezentative și a unor obiective turistice, precum biserica Precista sau Parcul Libertății.
Dincolo de aceste planuri, dezbaterea a evidențiat însă o realitate mai profundă: dificultatea întreținerii. Șeful miliției municipale a atras atenția asupra becurilor murdare, a lampadarelor defecte și a instalațiilor nefuncționale de ani de zile. Arhitectul-șef al orașului a mers mai departe, criticând lipsa de coerență estetică, vitrinele neîngrijite și existența unor firme care, deși instalate, nu funcționau sau nu erau vizibile. Observația sa era esențială: nu lipsa tehnologiei era problema, ci lipsa unei preocupări constante pentru întreținere și aspect.
În final, conducerea municipală a anunțat constituirea unei comisii de coordonare și elaborarea unui plan concret de acțiune, cu sarcini și termene precise. Toate instituțiile care dețineau firme luminoase erau obligate să le repună în funcțiune, iar până la sezonul turistic urmau să fie recondiționate și panourile de la intrările în oraș.
Nota redacției sublinia că discuția nu este încheiată și invita și alte instituții să intervină în paginile ziarului, semn că problema iluminatului urban era considerată una de interes public major. În stilul specific presei vremii, articolul îmbina critica punctuală cu mobilizarea colectivă, transformând o temă tehnică într-o chestiune de responsabilitate civică.
Privit retrospectiv, acest material din „Steagul Roșu” oferă o imagine elocventă asupra modului în care un oraș din România anilor ’70 își negocia modernitatea. Între ambiția de a crea un peisaj urban luminos și atractiv și realitatea unor instalații defecte sau neglijate, Bacăul se afla într-un proces continuu de ajustare. Iar concluzia implicită a articolului rămâne valabilă și astăzi: modernizarea nu înseamnă doar construcție și instalare, ci mai ales funcționare și întreținere.
