Ne aflăm în iarna anului 2004, într-o vreme în care gerul și zăpada nu erau privite cu teamă, ci cu entuziasm. Copiii nu se ascundeau sub plăpumi, nu erau protejați excesiv de părinți și nici nu se fereau de fulgii care dansau în aer.
Pe străzile acoperite de omăt, în drum spre școală, se nășteau adevărate povești de iarnă, unde frigul nu era un obstacol, ci un prilej de distracție.
Într-o imagine, un grup de adolescenți, îmbrăcați gros, cu ghiozdane grele pe umeri, par să discute aprins, poate organizând o nouă „strategie de luptă” pentru bătălia cu bulgări ce urma să înceapă. Chipurile lor nu arată grabă, stres sau dorința de a scăpa mai repede de frig, ci mai degrabă bucuria unei ierni trăite pe deplin.
O altă fotografie surprinde o scenă și mai plină de viață. Un grup de copii râde cu poftă, ținând în mâini bulgări uriași, pregătiți pentru o confruntare pe cinste.
Chipurile lor strălucesc de veselie, iar în spatele lor, doamne în paltoane lungi și căciuli elegante trec zâmbind, poate amintindu-și de propriile ierni ale copilăriei. Pe trotuar, un alt copil cade în zăpadă, dar nimeni nu intră în panică – era o simplă parte a jocului.
Aceasta era copilăria de altădată. Una în care telefoanele mobile nu furaseră încă magia iernii, iar ecranele nu deveniseră „teren de joacă”. Atunci, gerul nu era motiv de stat în casă, iar părinții nu se temeau că un bulgăre de zăpadă ar putea face vreun rău ireparabil.
Poate că aceste imagini sunt doar niște amintiri pentru unii, dar pentru alții sunt un îndemn: lăsați copiii să fie copii, să simtă frigul, să alerge prin zăpadă și să se bucure de iarnă, așa cum o făceam noi odinioară.
