Vineri, 28 februarie a.c., începând cu ora 13.00, la Centrul de Afaceri și Expoziții „Mircea Cancicov” Bacău, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Mr. CONSTANTIN ENE” al Judeţului Bacău (I.S.U.J. Bacău) va desfăşura un simpozion cu ocazia „Zilei Protecţiei Civile din România”.
Reprezentanţii mass-media sunt invitaţi să participe la această activitate, având astfel ocazia să afle lucruri atât despre istoria protecţiei civile din România, cât și despre atribuţiile I.S.U.J. Bacău în vederea protejării populației, a bunurilor materiale, a valorilor culturale și a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre.
De asemenea, în cadrul acestei activităţi vor fi înaintate în gradul următor înaintea expirării stagiului minim în grad, cadre militare care s-au remarcat în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
La 28 februarie 1930, regele Carol al II-lea semna Înaltul Decret Regal nr. 468, care, la 23 martie 1933, era publicat în monitorul Oficial ca Regulamentul de Funcționare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene.
Acest moment este considerat data de naștere a Protecției Civile în România, când Apărarea Pasivă devenea o structură de sine stătătoare.
Structurile nou înfiinţate aveau ca scop limitarea efectelor „bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”. Prin prevederile sale detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Acest moment este considerat data de naştere a protecţiei civile.
Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei.
După o perioadă destul de frământată prin care a trecut protecţia civilă în perioada comunistă, cu numeroase transformări, Revoluţia din decembrie 1989 a creat condiţiile perfecţionării activităţii pe linie de apărare civilă, aşa cum era denumită din anul 1978, înscriindu-se în procesul de democratizare iniţiat de acest act istoric. Astfel, România a ratificat, prin Decretul nr. 224 din 11 mai 1990, Protocoalele adiţionale I şi II la „Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate”, iar în perioada următoare au fost încheiate o serie de protocoale sau acorduri de cooperare, în mod deosebit cu ţările vecine.
În Legea apărării naţionale nr. 45 / 01.07.1994 apare în mod oficial denumirea „protecţia civilă”.
În octombrie 1996, se aprobă Legea protecţiei civile în care sunt stipulate atribuţiile acestor structuri, iar în 8 noiembrie 2004 a fost promulgată noua Lege a Protecţiei civile (nr. 481/2004). Acest nou act normativ se încadrează în exigenţele actelor normative internaţionale.
Protecţia civilă s-a afirmat ca entitate distinctă sub diferite denumiri şi a funcţionat, prin alternanţă, în structura Ministerului de Interne, Ministerului de Război, Ministerului Aerului şi Marinei şi Ministerului Apărării Naţionale.
Din ianuarie 2001, protecţia civilă a revenit în structura Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar din 15 decembrie 2004 s-a unificat cu pompierii, sub noua titulatură de structuri specializate pentru intervenţia în „situaţii de urgenţă”. De-a lungul anilor, indiferent ce denumire a purtat şi din ce structură a făcut parte, Protecţia civilă din România a desfăşurat o intensă activitate, s-a dovedit utilă şi a slujit numai interesele naţionale, îndeplinind rolul profund umanitar pentru care a fost creată: apărarea populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a mediului ambiant în situaţii de război, calamităţi naturale şi catastrofe tehnologice.
Organismele militare şi civile ale protecţiei civile – aflate într-un profund proces de reformă, de modernizare şi organizare – şi-au dus la bun sfârşit, cu devotament şi profesionalism, atribuţiile ce le revin atât în acţiunile de intervenţie reală pentru combaterea efectelor inundaţiilor, a alunecărilor de teren, a înzăpezirilor sau accidentelor rutiere, cât şi cu prilejul aplicaţiilor judeţene, a exerciţiilor de alarmare publică şi a intervenţiilor în numeroase zone de risc.
