Poetul Costache Conachi, considerat „părinte al poeziei române” a cunoscut marea iubire în stațiune
Continuăm serialul dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), prima publicație care a apărut într-o stațiune din România, în fapt, un jurnal istoric al stațiunii Slănic-Moldova, prezentat online în premieră, care acoperă o perioadă istorică a stațiunii mai puțin cunoscută publicului larg.
După șase ani de întrerupere, ziarul ,,Curierul Băilor Slănic” reapare în anul 1903, structurat tot pe patru pagini, dar cu rubrici noi și cu o nouă denumire, pe care o va purta până la ultimul său număr din 1916: ,,Curierul Slănicului (Moldova)”.
Este foarte interesantă urmărirea acestei publicații, întrucât ziarul acoperă una dintre cele mai frumoase perioade ale modernității, plină de salturi marcante în toate domeniile, cu o atmosferă boemă și o viață tihnită: La Belle Époque (de la 1871, o dată cu sfîrșitul Războiului franco-prusac și până la izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, iar în România, până în 1916).
În ,,Curierul Slănicului (Moldova)”, Nr. 2 din 18 iulie 1903, devenit acum săptămânal, tânărul și entuziastul jurnalist M. Miereanu, redactorul-șef al publicației, anunță: ,,Primim cu plăcere, spre publicare orice articole sau informații – însă concise, privitoare la Slănic și care pot interesa ziarul nostru. Totul se va adresa la redacție, sau la dl. M. Miereanu, reprezentantul secțiunii redacționale a ziarului”. Și, cu mândrie, acesta mai spune în deschiderea ziarului că revenirea acestei publicații a avut un mare succes și mulțumește pe această cale ziarelor din Capitală și din provincie, pentru ,,gentilețea, unele în chip măgulitor, cu care au anunțat apariția, relevând că ziarul Curierul Slănicului este singurul care apare înr-o stațiune balneară din România”.
Același M. Miereanu, în articolul ,,Frământările politice și Slănicul” atrage atenția asupra faptului că ar fi necesară o statornicie în administrarea stațiunii, pentru că, eforii Epitropiei ,,Sf. Spiridon” din Iași, ,,mai întotdeauna persoane distinse și cu multă inimă”, rămân în frunte doar cât rămâne și partidul lor la putere. Domnia sa mai propune ca ,,eforii să nu mai fie expuși frământărilor politice și schimbărilor de partide, ci să fie numiți de stat, pe un număr hotărât de ani, iar postul să fie mai mult ca o însărcinare patriotică și de vrednicie”.
Și tot M. Miereanu publică o serie de note cu diferite momente din istoria Slănicului, unele inedite și în premieră, grupate în rubrica intitulată ,,Caietul meu”. Aflăm de aici că drumul de la Târgu-Ocna până la Slănic este pe cât de încântător pe atât de anevoios și că ,,până când o linie ferată sau măcar un tramvai nu va uni aceste două centre, frumoasa noastră localitate pierde enorm din însemnătate”. Dar totuși, mai spune acesta, altă dată, adică nu cu multă vreme în urmă, lucrurile au stat și mai rău. De exemplu, călătoriile de la Bacău la Slănic se făceau în care cu boi și durau între șase și opt zile! Și ca timpul să treacă mai ușor, boierii încingeau fel de fel de petreceri pe unde se opreau, care continuau apoi în căruțe, pe cântecele lăutarilor. ,,Ei plecau întotdeauna în bande numeroase: carele lor erau împodobite cu crengi de brad și nu uitau niciodată de a lua cu dânșii toate cele trebuitoare unei complete gospodării: în urma lor veneau convoiuri întregi de merinde, de haine, de obiecte pentru așternut, pentru bucătărie. Nu lipseau butoiașele cu vin și servitorii. În afară de vânătorii care păzeau convoiul de furia animalelor sălbatice, vechii boieri nu uitau să ia cu dânșii și cete de lăutari”.
O altă însemnare din caietul lui Miereanu face referire la poetul Costache Conachi*, care își zidise o casă în stațiune, unde a și scris cea mai mare parte din poeziile sale, dedicate Zulniei, marea sa iubire întâlnită la Slănic, Zulnia fiind numele de alint al Smarandei Negri (născută Donici, mama marelui om politic și patriot român, Costache Negri). Dragostea dintre C. Conachi și Zulnia înfiripată la Slănic-Moldova, pe la 1811, îl va determina pe poet să-i dedice iubitei mai multe poezii (mai ales „Scrisoarea către Zulnia” și „Amorul din prieteșug”), care reprezintă în viziunea lui Nicolae Manolescu „prima autobiografie lirică erotică de la noi, în spirit trubaduresc și balcanic”. Ca amintire a primei sale întâlniri, poetul va încrusta în coaja unui copac, sentimentele sale alese pentru cea care avea să-i fie soție. După 14 ani de la moartea Zulniei (1831), poetul, împovărat de vârstă și neîmpăcat cu gândul morții iubitei, care îi devenise pentru scurt timp soție, căuta zadarnic pomul pe care își încrustase darurile tinereții și care acum, nu mai exista (Conachi avea 34 de ani când a cunoscut-o pe Zulnia la Slănic-Moldova și 50 când a condus-o la altar). El scrie atunci, una dintre cele mai bune poezii ale sale, în care inspirația anacreontică (în genul poeziilor de dragoste ale poetului antic Anacreon, n..a.), se îmbină cu lirica lăutarească a vremii: „Apoi dar scris a fost încă/ Să te mai văd, dar vai mie/ Nu cu draga mea Zulnie/ Ci singur, ca vai de mine,/ Alb și rece ca și tine”. În „Scrisoarea către Zulnia”, o primă epistolă literară la noi, poetul moldovean se află sub influența poeziei lui Petrarca, prin fidelitatea declarată până la moarte, ființei iubite: „Giurământ îți fac din suflet ca și ceriul și pământul,/ De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul./ De-a te iubi pân la moarte, de-a nu avea supt soare/ Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare./ Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,/ Petrecerea mi-i în lăcrămi, în suspinuri și durere,/ Aș vrea să mor, dar și moartea ce poate fi pentru mine,/ Când, perzând a mea viață, perd mai mult, te perd pe tine.”
* Poetul, scriitorul, traducătorul și omul politic Costache Conachi (14 oct. 1778, Țigănești, Galați – d. 14 febr. 1849, Țigănești) a fost și un mare boier și mare proprietar, dar și ctitor de biserici.
În calitatea sa de delegat ales de Divanul Obștesc al Moldovei, a luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor. Pentru contribuția sa la lucrările de redactare a acestui important document, Pavel Kiseleff i-a acordat lui C. Conachi distincția ,,Ordinul Sf. Vladimir clasa a III-a”. A intrat de timpuriu în cariera administrativă, suind treptele până la cele mai înalte demnităţi: ispravnic de Tecuci (1806), vornic de poliţie al Iaşilor (1814 – 1818), coresponsabil al Visteriei, cap al Departamentului Afacerilor Straine (1823 – 1827), mare logofat al Dreptăţii (1831 – 1838).
Costache Conachi a fost și epitrop general al Casei Spitalelor şi Ospiciilor „Sf. Spiridon” din Iaşi (1835), epitrop al Bisericii Banu din Iaşi și ulterior, preşedinte al Eforiei aşezămintelor „Sf. Spiridon” din Iaşi (1840).
Poetul Costache Conachi a fost considerat de către unii critici și istorici literari „părinte al poeziei române”, un ,,precursor al poeziei moderne românești”, specificul liricii sale fiind „alunecarea continuă și savantă între mistic și profan”, după cum remarca în scrierile sale de istorie și critică literară, George Călinescu.
Întrucât informațiile din această nouă serie a ziarului încep să fie tot mai multe și la fel de interesante, finalul aestui număr se va produce la începutul prezentării următorul număr al Curierului.
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău, cu sprijinul BCU Iași și cotidianului Deșteptarea.
Text adaptat și adnotat de Romulus-Dan BUSNEA
Sursa: BCU Iași
Următorul episod: Marți, 16 august 2022. Lectură plăcută!
