Am mai spus-o: nu-mi sunt dragi politicienii, indiferent în ce barcă s-au pitit. În schimb, am răbdarea să-i ascult când apar pe la vreo dezbatere televizată, evident, zapând de fiecare dată când unii o iau pe imaș. Nu-i urmăresc neapărat pentru că asta mi-e meseria, ci mai curând pentru că sunt interesat să știu cam încotro se îndreaptă aspirațiile lor, având în vedere că încă mai sunt în țara asta și chiar îmi pasă de cum se trăiește.
În mod evident când văd că ei par mai pasionați de €uro, decât de E-urile din pâine sau din salam. Sau când sărută cu foc icoane de teama ca nu cumva colegii de Camere să le ridice imunitatea, în schimb își pun burka peste ochi atunci când o nenorocire se abate asupra polulației de rând, ridicând senini din umeri: Nu sunt bani! Mi-l amintesc pe răposatul Mircea Ciumara când își mângâia de fiecare dată mustața la auzul întrebărilor vizavi de impunerea austerității bugetului alocat Sănătăţii.
După el, era de preferat să moară 1.000 de oameni, decât toată țara. Mi-ar fi plăcut să-mi văd liderii de țară că-și dau mâna ori de câte ori trebuie rezolvată o problemă de siguranță națională. Firește, nu mă refer aici la un eventual atac al turbanelor blindate cu C4, și nici la ploaia acidă căzută de la ruși, ci mai curând la mărirea pensiilor bunicilor care au clădit România cărămidă cu cărămidă. Și a salariilor celor care au ales să rămână în țară cu minimum pe economie, căci, până la urmă, și din impozitele pe lefuri vin banii în batistuțele bunicuțelor care-și vând sărăcia în piețe.
Așa cred eu că se rezolvă problemele vulgului într-o Românie normală, și nu visând la anticipate sau la moțiuni fanteziste, doar din dorința egoistă de a acapara întreaga putere. E și riscant, cred, ca un singur om să poată avea la mână tot ce mișcă-n țara asta. Să nu ne trezim, Doamne ferește!, iar cu vreun dictator la butoane.
