Stârnită de o temă școlară sau, posibil, de vreo discuție în clasă, fiică-mea mă întrebă cum îmi imaginez că va arăta Al Treilea Război Mondial. Îi răspund că nu am nevoie de imaginație pentru așa ceva. Este suficient să-mi țin ochii bine deschiși: WW3 e acum. Și aici. Adică pretutindeni.
Ea crede că glumesc, ca întotdeauna, eu știu că, mai mult ca niciodată, nu-i de glumă. Frontul e întins rău. Începe de jos, din stradă și se diversifică on-line până nu-i mai știi limita. Trupele sunt și ele vaste, eterogene, incluzâd teroriși și migranți, polițiști și nebuni solitari, copii și bătrâni, iar armele, cât se poate de neconvenționale. Una din arme este COVID- 19. Coronavirusul. Nu neapărat cea mai periculoasă, dar cea mai recentă.
Pământul către Pământ: „Avem o problemă”. De fapt, mai multe. Una dintre ele este că însuși Pamântul a devenit prea mic pentru noi. N-am spus-o eu. Pe la sfârșitul anilor ’90 am însoțit echipa de volei feminin a Științei la Dubrovnik, în Croația, pentru un meci de cupă europeană. După joc, m-am întins până după miezul nopții la o bere cu managerul hotelului. L-am întrebat despre războiul inter-etnic ce pusese stăpânire de ani buni peste acea zonă a Balcanilor.
A doua zi aveam să părăsim Dubrovnikul care păstra încă amintirea neagră a bombardamentelor din 1991, urma să traversăm munții Bosniei străjuiți de echipajele KFOR și să ajungem, spre seară, în Belgradul ce-și lipea la vedere ținte, sfidând forțele NATO. Managerul a vorbit pe îndelete despre ororile războiului.
Pe final, însă, mi-a spus: „Tare mă tem că vor mai veni războaie. Poate chiar altfel de războaie. Cum și unde, n-aș putea spune. Dar știu perfect de ce: Pământul devine din ce în ce mai mic pentru nevoile noastre, reale și, mai ales, închipuite”. Și a încheiat cu o frază desprinsă, parcă, din Pavao Pavlicic, autorul „Clarobscurului”. O frază pe care mi-am notat-o în agendă, pe care am ținut-o minte mai bine de 20 de ani și pe care, uite, o scriu chiar acum: „Cu câte ne dorim mai puține, cu atât vom avea mai multe”.
