La ce vârstă începem oficial să renunțăm la visurile noastre? Când ne îmbătrânește dorința de a fi cine vrem să fim? În ce moment al existenței noastre ne transformăm din actori în spectatorii propriei vieți? De ce permitem să se întâmple asta?

Pe data de 8 Martie, de Ziua Internațională a Femeii, Teatrul Municipal „Bacovia” vă invită să sărbătorim împreună arta (de a fi), feminitatea, creativitatea, curajul de a-ți împlini propriile visuri, dincolo de vârstă, de tipare, de prejudecăți. Mirela Vrînceanu, economist, de 13 ani, al Teatrului Municipal „Bacovia”, își deschide, la vârsta de 40 de ani, prima expoziție de pictură, împlinindu-și astfel un vis din copilărie, acela de a crea și de a se exprima prin culoare. Ce legătură au cifrele cu pânza și culorile? Ce poate însemna pictura pentru un economist? De ce acum? Felul de a privi viața, al Mirelei Vrînceanu, poate fi, de 8 Martie, un mesaj pentru femeia de astăzi, pentru toți cei care au renunțat la un moment dat să mai fie ei înșiși. La fel cum decizia actriței Eliza Noemi Judeu, manager al Teatrului Municipal „Bacovia”, de a încuraja și de a sprijini, prin această propunere de expoziție, creativitatea și libertatea de exprimare, vorbește despre atitudinea pe care putem alege să o avem față de noi înșine, față de cei care am putea fi la un moment dat și față de cei care se luptă să fie, prin toate formele de exprimare artistică.

La vernisajul expoziției „Feminin”, programat vineri, 8 martie, ora 16.00, va vorbi pictorul Gheorghe Parascan, cel care a îndrumat-o pe Mirela Vrînceanu în realizarea lucrărilor ce vor fi prezente pe simeze, lucrări realizate în intervalul noiembrie 2018 – februarie 2019. În continuarea vernisajului, de la ora 18.00, va avea loc, în Sala Studio Experiment „Petru Valter”, premiera spectacolului „Bărbați singuri”, un spectacol de Gheorghe Balint, adaptare liberă după „O femeie”, de Péter Esterházy. Cu actorul Dumitru Rusu, aflat, cu acest spectacol, la primul său one man show.

-De cât timp pictezi? Cum te-ai apucat de asta?
-Din noiembrie 2018. E o pasiune mai veche a mea, am pictat în școală, apoi am renunțat. În noiembrie 2018 am luat legătura cu pictorul Gelu Parascan și sub îndrumarea lui practic am reînceput să pictez.

-Care a fost sentimentul după primul tablou finalizat?
-A fost foarte fain. M-am simțit, nu știu, împlinită? A fost bucuria aceea că reușești să construiești ceva, să creezi ceva. Pânza aceea albă este cumva lumea ta, lumea în care tu te joci, lumea în care tu poți să fii creator, în care poți să faci ceea ce vrei tu să faci, lucrurile frumoase pe care vrei să le construiești… sau lucrurile urâte (râde), depinde de persoană, de cum simte. Eu întotdeauna m-am gândit că noi, oamenii, suntem creatori, creația face parte din viața noastră. Dacă n-am fi fost astfel, am fi fost în peșteră și acum, dacă n-am fi încercat să construim, să creăm lucruri. Am simțit acea bucurie pe care o ai când creezi ceva, mi-e foarte drag primul tablou.

-Ce temă are?
-E în stil cubist, practic sunt niște cuburi, care au o latură transparentă, și cubul din mijloc, care este cel mai luminos, este întors invers, nu se vede latura transparentă. Ca în Mitul Peșterii, la Platon, vezi practic pe pereții peșterii umbrele de afară. Tu ești în cubul respectiv – cel puțin eu așa l-am gândit, ca și cum ai fi în cub și tu vezi practic reflectată lumina pe perete. Ideea este, practic, să reușești să ieși din cub, din cutia aceea. O ieșire din cutie…

-Cum a fost să treci de la cifre la culoare?
– (oftează) Nu știu ce să zic, n-am trecut (râde). Pictura e un hobby, e altceva, nu e același lucru… Eu încă am tendința să văd matematic spațiul de lucru, să văd liniile drepte, să văd anumite distanțe iar Gelu Parascan îmi spune „Nu face inginerie! Nu facem matematică. Nu există imperfecțiune în artă”. Încerc să mă delimitez de sentimentul acesta, de a face lucrurile exacte și precise.

-Faptul de a lucra într-o instituție de cultură influențează cumva felul în care gândești acum pictura? Ai simțit în timp această nevoie de exprimare creativă și datorită influenței teatrului?
-Înainte de a ajunge la teatru eu nici nu știam că există anumite meserii, cum ar fi „scenograf”, de exemplu. Când ești mic și te întreabă cineva „Ce vrei să te faci când o să crești mare?”, nu știu dacă un copil spune „scenograf” (râde). Aici (în Teatrul Municipal „Bacovia”, n.red.) am descoperit persoana care face să arate bine scena. Nici nu știam că există, să zicem că auzisem, așa, de regizor, dar nu știam prea mult ce face. Da, mediul te influențează clar. Eu cred că orice lucru ne influențează. Și oamenii cu care ne întâlnim și dacă mergem pe stradă și se întâmplă ceva ești influențat, mai ales să lucrezi atâția ani într-o instituție de cultură. În momentul în care tu vrei să creezi ceva, trebuie să ieși, să vezi, să vizitezi locuri noi, să mergi la un Ateneu, să mergi la un spectacol, toate astea te fac să te gândești, îți stârnesc niște întrebări legate de viață, legate de existență, ești influențat de artă, inevitabil.

-Știu că l-ai implicat în acest nou hobby și pe copilul tău, că ați pictat împreună. Cum a fost această experiență?
-A fost o bucurie să creăm împreună, pentru amândoi, și el s-a simțit super. După momentul acela mi-a zis că vrea să mai pictăm împreună, a fost extrem de bucuros. Și eu m-am simțit bine să lucrăm împreună, să-l văd cum face o lucrare. Bine, mie mi-a luat ceva mai mult să termin un tablou, el a terminat în jumătate de oră (râde).

-Pentru tine pictura e doar o formă de exprimare temporară sau dorești să aprofundezi pe viitor studiile în acest domeniu? Ce este pentru tine pictura acum?
–Este o oază de relaxare. În care sunt în afara timpului. Expoziția asta este ceea ce am simțit eu și am pus pe o pânză, nu am pretenția să spun că sunt specialist în domeniu sau că mă pricep, nah, nu cred că mă pricep (râde), este ceea ce am simțit eu. Eu spun că pictura este o formă de comunicare a sufletului meu. Nu m-am gândit să fac din asta ceva pentru tot restul vieții. Nu știu dacă mâine o să mai pictez sau o să găsesc și alte forme de exprimare prin artă. Poate că un an, doi, trei o să pictez. Dar nu m-am gândit să „fac carieră” din asta.

-Deschizi această expoziție de 8 Martie, de Ziua Internațională a Femeii. Ce crezi tu că trebuie să facă femeia cu viața ei și cu visurile ei, apropo de faptul că tu, economist, ai început să pictezi, la 40 de ani?
-Cred că femeia ar trebui să se gândească la ceea ce își dorește să facă, indiferent de vârstă. Ar trebui să-și urmeze pasiunile, pentru că timpul oricum trece. Indiferent în ce domeniu, nu musai în arte. Dacă simte nevoia să mai facă o facultate, s-o facă, dacă simte nevoia să facă o excursie undeva, s-o facă, să facă ceea ce simte c-ar trebui să facă, pentru că viața oricum trece, anii oricum trec. Ar trebui să-și găsească acele pasiuni care o fac fericită și să meargă în direcția respectivă. Pentru a se simți împlinită. Mă simt împlinită că am făcut asta, poate e prea mult spus împlinită, dar am acea liniște… Poate n-o să rămân cu partea de pictură, poate o să găsesc altă pasiune, o nouă formă de exprimare, dar trebuie să pornești, trebuie să mergi spre acea pasiune, să n-o dai la o parte, cred că este cea mai mare greșeală, s-o dai la o parte. Eu asta am făcut cu pictura. Am avut lucrări expuse, în școala generală, dar apoi am renunțat. Probabil că și educația din familie m-a făcut să renunț, că trebuia să ai o meserie, ce-i aia să pictezi? Nu că m-au oprit, dar ei n-au văzut în desen sau în pictură o meserie. Cum ar fi scenograf, cum ziceam. (râde).

Laura Huiban

Alte articole