Vine și Paștele ortodox. Tradiția îi spune creștinului că trebuie să aibă pe masă bucate speciale. Cozonac, pască, ouă roșii, friptură, drob…
Este ora 11 trecute fix. Printr-un market cu ștaif au început să se aștearnă pustietățile. Ochii creștinului carnivor aleargă spre sfertul posterior și cel anterior sau către organele mielului, spre prapurul de purceluș, drojdie și altele. Și trebuie să se miște repede ochii unora: acușica vine ora fatală, 13, când trebuie să fie din nou în carceră.
Nemulțumit de pustiul care i-a zâmbit ironic din congelatoare, un venerabil +65, care avea în coșul de cumpărături doar trei legături de ceapă și două de pătrunjel, o întreabă puțin afectat pe casieriță: „Și noi, ăștia, care venim după ce-a fost pârjolit totul până la 11, ce facem? Inventăm alte tradiții de Paște?” Casierița, cu bun simț: „Dimineață am avut, dar s-au terminat…”
Pe figurile celor care stăteau la rând, citeai, atât cât puteai, din cauza măștilor, reacții din registre afective diverse: de la compătimire și până la zeflemeaua nerostită.
Martor la conversație, un domn relativ tânăr, cu știute aplecări de bancomatist nocturn, revenit patriotic din Madrid, pentru pascalele mioritice, n-are răbdare să-i fie decriptat limbajul mimicii. Îl privește de sus pe venerabilul +65 și-i aruncă: „Ehé! Când erai tinerel, nu te plângeai!” Se uită apoi în jur, imperial, cu dreptul celui care așteaptă aplauze. Și-n vreme ce domnul +65 își așeza într-o punguliță trofeele vegetale, gândul m-a dus către începutul știutei istorioare pe care Marin Preda o deapănă, în „Cel mai iubit dintre pământeni”: „Medicul, grăbit şi nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez… Medicul: câți ani ai? Pacientul: șaptezeci… Medicul: ai urinat destul! Următorul!…”
