Nu ne plac întrebările retorice, nu-i așa? Nici eu nu mă dau în vânt, deși, între noi fie vorba, ne confruntăm deseori cu situații în care nu avem de ales: punem, ne punem și acceptăm tot felul de întrebări „fără răspuns”, deoarece el există în fiecare dintre noi.
Vizitam „LE MONT SAINT-MICHEL…” Dar nu despre istoria Franței, sau despre măreția monumentului și nici despre marile maree care înconjură insula nu vreau să vă vorbesc, ci despre un fapt divers la care am asistat cu uimire și admirație și care m-a împins involuntar la a-mi pune tot felul de întrebări.
Desigur vă veți întreba cum de ocolesc termeni și situații; comparații cu sau fără criterii, care ar descrie preocuparea actuală a omenirii, ei bine, tocmai aici am vrut să ajung: la întrebările retorice pe care ni le tot punem…
Urcând spre vârf, un turist, cine știe cum, a dislocat o piatră cubică din aleea din fața unui magazin de antichități. Imediat a ieșit una din vânzătoare, cu o căldărușă din plastic plină cu adeziv și o mistrie. Și-a pus mănușile și, în câteva minute , totul era ca nou, iar în final a marcat locul cu un steguleț al Franței și nimeni nu s-a mai scandalizat. Când ne-am întors totul era perfect, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am înțeles că numai așa s-a păstrat acest monument intact în spațiu și în timp.
Mai nou, francezii, asta așa, ca fapt divers, interzic limba engleză în instituții, chiar și neologismele care definesc termeni tehnici. Dar cine îndrăznește să-i acuze pe francezi de naționalism, sau de xenofobism?
Unii spun că nu mai este nevoie de iubire, de caractere, de poezie. Mă refer la iubirea-iubire, ca esență umană, la caracter ca trăsătură dominantă a personalității și la poezie ca frumusețe a naturii umane. Se poartă „realiștii” și „pragmaticii” peste tot: în toate spațiile, în toate mediile, dar mai ales…, la timpul prezent. Pentru unii onestitatea are câte un cusur, iar încrederea în oameni este luată drept credulitate, care, la urma urmei, este cel mai blând dintre vicii. Poate că sunt și oameni care nu au iubit vreodată cu adevărat, nu s-au scarificat pentru cineva, sau pentru ceva anume. Aceștia sunt vindicativii care consideră iubirea drept un fel de sminteală. Dintre toate „smintelile” la modă este „iubirea de țară”. Mai nou, dacă îndrăznești să ai un gând de patriotism ești „smintit”, dacă nu cumva ți se pune eticheta de „naționalist”, sau „xenofob”. Sentimentele patriotice sunt imputabile doar unora…Și acest lucru te determină să-ți pui tot felul de întrebări…retorice.
Indiferent din ce țară pleacă, cei care pleacă și se întorc, sau nu se mai întorc; și indiferent de limba pe care o vorbesc, poartă cu sine patria, dorul și amintirea: istoria! Acest lucru ar trebui, zic eu, să elimine orice tentație de a pune întrebări retorice.
Cu noi înșine, prin lume, privind în jur, vedem fără să ne propunem, criterii de comparații. Și începem să ne reclădim pe un filon deja preexistent: iubirea! Vedem că se mai poartă „munca patriotica”, desigur, cu numele de „voluntariat”, un termen sec, după părerea mea, care mă îndeamnă, desigur în a-mi pune alte întrebări…
A fi in lume, cu tine însuți, înseamnă a exista cu toate sentimentele care te definesc și care te caracterizează. Nu tot ce este românesc este „de aruncat” și nici tot ceea ce este străin este „asimilabil”, și ceea ce pentru unii poate fi nou, pentru alții a devenit deja foarte vechi: depinde cum și în favoarea cui se face „schimbul”…
Dintre toate iubirile pe care un individ le poartă cu sine prin lume, indiferent de naționalitate, este iubirea de patrie: pridvorul casei, familia, izvorul din care ai băut apă; plaiul pe care ai copilărit și ai bătut mingea; limba în care te simți cel mai confortabil să vorbești.
Fără sentimente patriotice și acte de patriotism fiecare individ în parte se poate plânge încă un veac, dar nimeni niciodată și niciunde nu va putea face nimic.
Iubirea începe de aici: de la iubirea de oameni, de familie, de casă și de orașul în care locuiești indiferent unde, pe pământ.
Fiecare este în sine: patria!
Doinița Ioneț
