Ministerul Educației și Cercetării propune introducerea unor standarde naționale unice de evaluare pentru învățământul primar și gimnazial, argumentând că acestea vor aduce obiectivitate, transparență și comparabilitate în evaluarea elevilor. În teorie, ideea pare greu de contestat. Cine nu și-ar dori ca nota 8 dintr-o școală din București să însemne același lucru cu nota 8 dintr-un sat izolat din Apuseni sau din Moldova?
Problema este că România nu are un sistem educațional unitar. Are, în schimb, sute de sisteme diferite, despărțite de prăpastii uriașe în ceea ce privește infrastructura, resursa umană și accesul la educație de calitate. În aceste condiții, aplicarea acelorași standarde riscă să transforme un instrument menit să aducă echitate într-un mecanism care oficializează inegalitățile deja existente.
Aceeași linie de sosire, dar nu și același punct de plecare
Ministerul vorbește despre evaluare unitară. Dar înainte de a evalua unitar, ar trebui să existe condiții unitare de învățare.
În România există școli în care elevii învață în laboratoare moderne, folosesc table interactive, beneficiază de profesori titulari, psihologi, consilieri și programe remediale. În același timp, există școli în care încă se predă în clădiri degradate, unde lipsesc profesorii de matematică, fizică sau limbi străine, iar orele sunt ținute de suplinitori sau chiar rămân neacoperite.
Cum poate fi comparat obiectiv un elev care a avut acces la toate resursele cu unul care, timp de un an, nu a avut profesor la disciplina respectivă?
Standardele măsoară elevul sau sistemul?
Ministerul susține că standardele vor descrie clar ce trebuie să știe fiecare elev și vor fundamenta o evaluare obiectivă.
Însă orice evaluare măsoară nu doar performanța elevului, ci și calitatea sistemului care l-a format.
Dacă doi copii primesc aceeași probă, dar unul a beneficiat de profesori experimentați și dotări moderne, iar celălalt a învățat într-o școală fără laboratoare și cu profesori schimbați de trei ori într-un an, diferența dintre rezultate spune mai puțin despre copii și mai mult despre statul român.
Uniformizarea nu înseamnă echitate
Conceptul de standarde naționale este folosit în majoritatea statelor dezvoltate. Diferența este că acestea sunt introduse într-un sistem în care discrepanțele dintre școli sunt reduse prin investiții constante și politici de compensare.
În România, diferențele dintre mediul urban și rural, dintre marile orașe și comunitățile sărace sau dintre școlile de elită și cele aflate la limita supraviețuirii sunt încă foarte mari.
Aplicarea acelorași criterii într-un sistem profund inegal nu produce echitate, ci doar uniformizează evaluarea unor realități complet diferite.
Profesorii vor fi evaluați indirect
Un alt efect al introducerii standardelor este presiunea suplimentară asupra cadrelor didactice.
Rezultatele elevilor vor deveni inevitabil un indicator al performanței profesorilor. Însă și aici apare aceeași problemă: profesorul dintr-o școală unde jumătate dintre copii provin din familii vulnerabile nu pornește de la aceleași condiții ca profesorul dintr-un colegiu național.
Fără mecanisme care să țină cont de contextul social și educațional, comparațiile vor fi inevitabil nedrepte.
Statul cere performanță înainte de a oferi condiții
În ultimii ani, autoritățile au vorbit despre digitalizare, competențe și reforme curriculare.
Mai puțin s-a vorbit despre lipsa profesorilor în anumite discipline, despre școlile care funcționează în clădiri improprii, despre abandonul școlar sau despre diferențele dramatice dintre rezultatele elevilor în funcție de mediul din care provin.
Standardele naționale riscă astfel să devină încă o reformă construită de sus în jos, fără ca problemele structurale să fie rezolvate.
Mai întâi investiții, apoi standarde
Ideea unor standarde naționale nu este, în sine, greșită. Un sistem educațional are nevoie de criterii clare și predictibile de evaluare.
Însă acestea ar trebui introduse după ce statul asigură condiții comparabile de învățare: profesori suficienți, infrastructură adecvată, laboratoare funcționale, acces la tehnologie și programe de sprijin pentru comunitățile defavorizate.
Altfel, standardele vor măsura cu precizie nu doar nivelul elevilor, ci și eșecul statului de a le oferi șanse egale.
Ministerul Educației vorbește despre o evaluare unitară. Dar unitatea nu poate fi decretată prin ordin de ministru. Ea trebuie construită prin investiții și politici publice care reduc diferențele dintre școli.
Într-o țară în care există încă elevi care învață în condiții radical diferite, un standard unic riscă să transforme inegalitatea într-o normă oficială. Înainte de a cere tuturor aceeași performanță, statul ar trebui să se asigure că oferă tuturor aceleași șanse de a o atinge.
