Liliana Adochiței revine în cotidianului Deșteptarea. De data aceasta, ca oaspete… acasă deoarece, la drept vorbind, Lili nu a plecat niciodată cu adevărat de aici. Aici, unde, vreme de mai bine de un deceniu, și-a pus amprenta stilistică și iscălitura pe reportaje nepereche. Și când nu a scris despre alții, au scris alții despre ea: cadru didactic autoritar și alpinistă temerară pe Aconcagua, meticuloasă autoare de carte și karateka pasionată, într-atât de pasionată încât, după ce a abandonat cariera de sportivă, a rămas în domeniu atât ca arbitru, cât și ca antrenor. Toate acestea alcătuiesc un crochiu, dar pentru că Profesor Doctor Sensei Lili Adochiței merită mult mai mult decât atât, îi oferim un portret. Un (S)PORTret de înrămat și de pus pe un perete cât o pagină de ziar. La ea acasă, în Deșteptarea.
Data și locul nașterii: 24 august 1967, la Moinești.
Stare civilă: „Necăsătorită în acte, dar căsătorită în viața de zi cu zi, de aproape 20 de ani, cu Cătălin”.
Principala realizare profesională: „Am început karate-ul târziu, după vârsta de 20 de ani, asta și pentru că în vremea comunismului reprezenta o activitate mai degrabă interzisă. Până la centura verde m-am pregătit cu Sorin Aștefănoaei, după care am trecut sub comanda lui Doru Botez, cu care am și debutat din punct de vedere competițional.
Ca sportivă, am participat la trei ediții ale Campionatului Național și la toate trei m-am regăsit pe podium. Mai întâi în calitate de dublă vice-campioană și, ulterior, la 35 de ani – limita maximă de vârstă – campioană națională. Ca arbitru, piscul a fost participarea la o ediție de Campionat Național, în timp ce ca antrenor am cunoscut nenumărate satisfacții, lucrând copii de 5-6 ani care, între timp, au ajuns liceeni sau chiar studenți. Rezultatele obținute la Naționale și la Europene cu sportivii de la Dinamic rămân cele mai mari satisfacții din cariera mea de antrenoare”.
Principalul regret profesional: „Mi-aș fi dorit să am mai mult timp la dispoziție pentru karate. Și ca sportivă, și ca antrenoare”.
Sportivul preferat: „Roger Federer, vechea mea feblețe. Și, ca să-i găsim o pereche, Simona Halep, o adevărată luptătoare și un model pentru sportul românesc”.
Hobby: „În afară de sport? Călătoriile, muntele, natura, muzica. Mai nou, am descoperit înotul. Asta de vreo doi ani, adică de când am învățat să înot. Și am învățat de una singură! Autodidactă – autodidactă, dar acum înot fără probleme mai toate stilurile. Iar de un an am început să practic tenisul. Eu sunt Federer, iar Cătălin, Nadal”. Astea da, meciuri! Și dacă tot ne-am apucat să comentăm, ar fi bine de notat că, la hobby-uri, Lili a uitat să menționeze dansul. „Aoleu, așa este! La orice petrecere merg nici nu mă așez la masă; direct pe ringul de dans”.
Mâncarea favorită: „Nu sunt o gurmandă, dar dacă trebuie să aleg un fel de mâncare, acesta ar fi – să nu râdeți! – fasolea”.
Orașul de suflet: „Londra, de departe. Iar din România, Piatra Neamț”.
Actorii preferați: „Jack Nicholson și Morgan Freeman. Orice film cu ei e un spectacol”.
Muzica preferată: „Rock-ul! Îmi plac, printre altele, Rammstein, Linkin Park, Metallica și Alice Cooper”.
Vacanța perfectă: „Oriunde, numai natură să fie și să am alături persoane agreabile”.
Nu poate trăi fără…: „Provocări!”.
Trei lucruri de luat pe o insulă pustie: „Pot să renunț la un lucru în favoarea unei ființe? OK, îl iau atunci pe Cătălin, după care optez pentru un dispozitiv de ascultat muzică non-stop și pentru o bibliotecă plină-ochi cu cărți”.
Trei dorințe pe care i le-ar putea îndeplini peștișorul de aur: „Sănătate pentru mine, sănătate pentru cei dragi mie și să mă bucur în pace de restul vieții mele”.
Personalitatea cu care ar ieși la o cafea: „Normal, Roger Federer, dar pentru a schimba puțin registrul, l-aș trece pe listă și pe Leo Messi”.
O nebunie pe care a făcut-o sau pe care ar dori să o facă: „Nebunii am făcut destule. Și aș mai face, pentru că, așa cum am spus, ador provocările! Cea mai mare nebunie a fost ascensiunea pe Aconcagua”.
Ce a învățat în aceste vremuri create de pandemia noului Coronavirus: „Că eram atât de fericiți cu viața noastră de dinainte și nici nu realizam asta. Acum vedem cât de puțin ne trebuie ca să fim fericiți și cât de important este să știm să ne bucurăm de orice”.
Capitolul bancuri: le spune sau le ascultă? „Și, și. Se zice că șoricelul găsește o sticlă de vin, se îmbată și începe să strige în gura mare: «Unde-i motanul ăla mare, urât și prost, că dacă-l prind, zob îl fac, unde-i motanul? Unde s-a ascuns, unde s-a pitit, fricosul? Bă, da’ și când îl prind, nu mai rămâne nimic din el». Într-un final, apare motanul, care pune iute gheara pe șoricel și dă să-l înghită. La care șoricelul: „Hai, domnule motan, fii rezonabil, dumneata nu știi câte prostii spune omul la beție?»”.
Cum se vede la 70 de ani: „Sper să fiu sănătoasă la minte și la trup și să fiu în plină activitate din punct de vedere fizic”.
