E o misiune aproape imposibilă să porţi o discuţie în linişte cu un angajat de pe ambulanţă. Între două telefoane, dr. Giorgiana Andronic ne vorbeşte despre moarte, decapitări şi alte accidente înfiorătoare, atât de firesc şi cu un calm ieşit din comun. Are 33 de ani şi deja 5 ani pe ambulanţă. A trecut proba de foc şi pare să nu o mai impresioneze nimic. De fapt, pe ambulanţă nu ai timp să te laşi impresionat, trebuie să fii stăpân pe tine şi să acţionezi rapid. Uneori, chiar două secunde pot face diferenţa între viaţă şi moarte.

Este sâmbătă dimineaţa, 18 august, iar dr. Andronic se pregăteşte să intre în tura de la ora 8.00. Printre picături, ne împărtăşeşte puţin, foarte puţin din ce înseamnă viaţa pe ambulanţă. Colega din tura de noapte nu s-a întors încă de pe traseu. Se dau telefoane, lumea mişună pe hol. Simţi agitaţia în stomac. Avem doar câteva minute la dispoziţie, dacă nu apare o urgenţă. Ştii că interviul se poate încheia în orice clipă şi habar nu ai ce să alegi din zecile de întrebări care-ţi trec prin cap. Între timp, două ambulanţe au plecat.

“Aşa e la noi. Totul e pe fugă. Într-o zi, am încălzit de trei ori mâncarea pentru că de fiecare dată suna telefonul şi plecam. Doar dacă îţi place rezişti. Noi depăşim programul foarte des, cum se întâmplă acum cu medicul care termină tura de noapte. Când sunt sărbători, există un singur medic. Noaptea, la fel. Nu poate acoperi tot, dar face ce poate. Ar fi nevoie de mai mulţi medici, dar nu sunt”, spune dr. Andronic.

Posturile au fost scoase la concurs, dar, în general, medicii fug de Ambulanţă, preferând cabinetele private sau orice altceva mai puţin solicitant şi un program fix.

“Munca aici este şi frumoasă, dar şi grea. Nopţile sunt, în general, mai grele. Mai ales dacă sunt urgenţe de transferuri, drumurile sunt lungi – Iaşi, Bucureşti. În astfel, de situaţii, când medicul pleacă, urgenţele din Bacău rămân în grija asistenţilor chiar dacă sunt de cod roşu. Dincolo de aceste deficienţe de personal, care ne afectează, este interesant să lucrezi pe ambulanţă. Ai parte de adrenalină, vrei-nu vrei. Eu am vrut iniţial la Urgenţe, dar nu am prins post. Şi am venit la Ambulanţă. (Sună din nou telefonul, sper să nu fie o urgenţă şi nu e.) Ce se vede din afară nu se compară cu ce trăieşti aici. Noi prindem şi cazuri care nu ajung la Urgenţe. Cazuri foarte interesante, deosebite, la care trebuie să faci faţă. Ai provocări permanent. Unele, din păcate, sunt cu deces. Şi mă refer la cazuri bizare, cum a avut o colegă – o decapitare prin curentul de înaltă tensiune. Sau cazuri atipice, în care nu te aştepţi să mai supravieţuiască omul şi se întâmplă o minune. A fost un astfel de caz la un cabinet privat, unde am fost chemaţi la un pacient în jur de 70 de ani care a intrat în stop. Era operat pe cord şi avea probleme de sănătate. Am intervenit repede, dar cu toate acestea am făcut resuscitare timp de circa 40 de minute. A fost cu succes! Pacientul a vrut să trăiască. Noi muncim la fel la fiecare pacient, dar rezistă cel căruia îi este dat să trăiască”, ne mărturiseşte doctoriţa.

“Trebuie să ai o doză de nebunie”
Ca să rezişti. Primele cazuri din viaţa unui medic pe ambulanţă stabilesc direcţia de urmat, sunt adevărate teste. Treci sau pici.

“Nu-ţi permiţi să fii slab, milos, nu ai nici timp. Trebuie să fii detaşat ca să poţi să-ţi faci treaba bine, ca să poţi ajuta. Dar în primul rând, trebuie să ai o doză de nebunie ca să faci faţă. Şi îmi amintesc de primele cazuri care m-au “călit”. Acele cazuri care decid, parcă în locul tău, dacă rămâi sau nu. Primul meu caz, când am urcat pe ambulanţă, a fost o doamnă de 41-42 de ani, care a făcut o hemoragie masivă cerebrală. Noi am găsit-o inconştientă, acasă, în comă de gradul IV. Am reuşit cu greu să o stabilizăm şi abia am ajuns cu ea la spital. Însă, cu toată medicaţia făcută intravenos, în doze foarte mari, nu a scăzut deloc tensiunea. La spital, era la fel. Simţeam că tot efortul nostru a fost în zadar, că nu am făcut nimic într-un fel. Nu a supravieţuit, din păcate. Am fost foarte afectată, mai ales că nu mă aşteptam să moară la vârsta aceea. Îmi amintesc şi acum că pe drum, simţeam că o pierd, iar sentimentul este foarte intens, nu poţi descrie. Atunci am înţeles că nu reuşim, nu avem puterea să câştigăm orice luptă şi m-a afectat”, ne dezvăluie dr. Andronic.

Dar, nu s-a gândit niciodată să renunţe, iar cu timpul a înţeles şi a acceptat că nu depinde totul doar de medici.

“Aş fi vrut atunci să am o putere supraomenească să îi dau viaţa înapoi…”
A devenit mai puternică, mai detaşată în momentul intervenţiilor, mai sigură, dar cazurile grave nu au încetat să-şi pună amprenta.

“A mai fost un caz care m-a afectat tare. Un caz cu un copil, poate şi pentru că aveam şi eu copilul cam de aceeaşi vârstă. A fost un accident rutier cum nu te aştepţi, cu multe victime, într-un sat, pe un drum cu pietriş. Nu te aştepţi să găseşti acolo un măcel, nu e drum european… Un domn, care avea în dreapta lui o fată, nepoata de 16 ani, şi un nepoţel de 10 luni care stătea în braţele fetei, a intrat cu maşina în alţi patru copii şi apoi s-a înfipt într-un copac. Patru ambulanțe s-au mobilizat atunci. Şoferul a murit pe loc, fata a rămas încarcerată, iar copilaşul de 10 luni a fost proiectat pe capotă. Era mort. Până la urmă, a murit şi fata la spital. A mai murit un băiat care a fost prins între maşină şi copac. Dar copilul acela de 10 luni pe care părinţii l-au adus pe braţe… şi noi a trebuit să încercăm să facem ceva, deşi se vedea clar că e mort… S-au continuat manevrele pentru părinţi, care erau îndureraţi şi nu acceptau… Da, te afectează. N-ai cum! Aş fi vrut atunci să am o putere supraomenească să îi dau viaţa înapoi…”

Un alt apel ne readuce în prezent. Trecem la o altă întrebare. Despre pericolele la care se expun angajaţii de pe ambulanţă.

“Pericole sunt de fiecare dată când urcăm în maşină şi mergem în trafic. Şi la cazul povestit anterior, părinţii erau recalcitranţi, mama a leşinat, tatăl, când a auzit că noi plecăm, că nu mai sunt şanse, a început să arunce cu pietre în ambulanţă şi a intervenit poliţia. În disperarea lor, unii aşa reacţionează. La un alt caz, când am intervenit la o sală de jocuri de noroc, concubinul pacientei era băut, nu a înţeles că nu poate urca în ambulanţă, a vrut să intre cu forţa şi m-a prins de mână. Am zis atunci că ne şi pocneşte. Am ţipat la ambulanţier să vină în spate, dar între timp, ne-a ajutat paznicul de la sala de jocuri”, îşi aminteşte doctoriţa.

O altercaţie, geamuri sparte, un sinucigaş
De pe traseu ajunge şi dr. Crina Pădure, după o noapte foarte solicitantă:

“Azi noapte, pe la ora 3 jumate, a fost un incident la un restaurant, o altercaţie între mai multe persoane, cred că vreo 10-12, s-au înjunghiat, iar o persoană este cu o plagă gravă. Noi ne-am deplasat acolo, dar pe drum, am auzit că au oprit o maşină de ambulanţă, s-au pus în faţă, probabil că au dat jos pacientul din maşină şi au pus pacientul lor care era în şoc hemoragic, pierduse foarte mult sânge. Cu forţa cred că l-au dat jos din maşină şi a fost recuperat apoi. Erau foarte agitaţi, am înţeles că au spart şi geamurile la Policlinică. A mai fost un transfer al unui bolnav care s-a agravat, o pareză facială şi o persoană care s-a urcat pe primăria de la Mărgineni şi ameninţa că se aruncă. Asta a fost pe la începutul turei de noapte, în jurul orei 21.00. Un domn care mai are antecedente psihiatrice, tentative de suicid prin tăiere vene, s-a urcat pe primăria de la Mărgineni după ce a băut trei beri. Foarte supărat, stătea călare pe margine şi ameninţa că se aruncă. Ne-am deplasat acolo pompieri, poliţie şi noi. Poliţia, până la urmă, şi cu primarul au reuşit să-l lămurească şi să-l dea jos. Va ajunge la Psihiatrie. Bine că nu a păţit nimic. Gata, s-a mai dus o noapte. La somn acum.”

“Un stop! Haideţi! “, se aude din apropiere şi aşa începe o nouă zi pentru echipajul de pe ambulanţă.