Două incidente la Referendum. Mici, dar semnificative. Ambele, petrecute sâmbătă. Și amândouă trase la indigou. Un reprezentant al secției de votare l-a lăsat cu mâna întinsă pe Traian Băsescu. Câteva ore mai târziu, gestul s-a repetat și în fața lui Liviu Dragnea.
„Nu mă deranjează prostia”, a parat, cu zeflemeaua-i obișnuită, Băsescu, în fața jurnalistilor. „Lipsa celor șapte ani de acasă”, a dat din umeri Dragnea. În mod normal, acest gen de incident ar rămâne în zona de can-can. Numai că, prin răspunsurile celor doi oameni de stat, el capătă valențe de ordin sociologic.
În mod involuntar, Băsescu și Dragnea au pus pe tapet doi dintre factorii care au influențat – negativ, evident – dezvoltarea politică, economică și socială a României în ultimii 30 de ani.
Doi factori contrastanți, numai buni să arunce în aer o societate. Unul dintre aceștia este lipsa de bun simț pentru reguli aplicată în mod sistematic de clasa politică după ’89 încoace. „Noi tăiem, noi spânzurăm”. Celălalt este modul în care poate fi privită populația de la înălțimea funcției: nimic altceva decât o gloată. Proastă, firește. „Voi, ciocul mic și pas mărunt”.
Ei, suficient de nesimțiți, încât să ne calce în picioare. Noi, îndeajuns de proști pentru a ne lăsa călcați în picioare. Sigur, gestul de frondă al celui care i-a lăsat cu mâna întinsă pe Băsescu și Dragnea poate fi explicat și altfel decât prin termenii de „prostie” și „lipsa celor șapte ani de acasă”.
„Diferențe ideologice” ar suna corect politic, mai ales dacă invocăm apartenența la un alt partid politic. Din păcate sau din fericire, nu e cazul. „Prostia” și „lipsa celor sapte ani de acasă” sunt suficiente pentru a explica un derapaj continuu al societății românesti. Și ca să vezi toate astea, nu e nevoie de niciun Referendum. Sau, uite, că poate e!
