La români, dar nu numai, decembrie, ultima lună din an, este definită/cunoscută ca aducătoare de cadouri, bucurii şi veselie. Începe cu Moş Nicolae, prietenul copiilor, cel care umple ghetuţele cu tot felul de minunăţii şi continuă cu pregătirile pentru Moş Crăciun, scrisori, dorinţe, alergătură prin magazine, bradul, steluţe şi globuri, iar dedesubt mult aşteptatele daruri.
De data aceasta emoţiile cuprind toată familia. Nimeni nu este uitat de „venerabilul” cu barbă albă. Aşa scrie în poveste. Mai scrie că trebuie să fim buni, iertători, să-i ajutăm şi pe cei aflaţi în dificultate, dăruindu-le din darul nostru, pentru a fi, şi ei, fericiţi. Aşa spune învăţătoarea, spun părinţii copiilor. Sunt frumoase poveştile, unele, cele mai multe, sunt adevărate, altele rămân doar acolo, între copertele cărţilor…
„Vă anunţăm că, de mâine, contractul de muncă cu societatea noastră se încheie. Sunteţi concediat”, este începutul unor poveşti triste, cu doar o singură pagină. Sute de asemenea „daruri” au fost trimise de sărbători pe la casele unor băcăuani. Nu le-a adus Moş Crăciun, că el este darnic şi este bun, ci „crăciunii” unor societăţi comerciale care şi-au găsit tocmai în aceste zile să lase pe drumuri părinţi, tineri sau vârstnici.
Scrie în poveste că n-au încotro, tolba s-a golit, în conturi este secetă, zăpada este mare şi sania a rămas împotmolită. Nu ştiu ce poveste le vor spune cei concediaţi copiilor, însă, cu siguranţă, una tristă. Te întrebi, socoţi, ce inimă să ai pentru a aduce, de Sf. Nicolae, de Crăciun, de Anul Nou asemenea daruri! Sute de copii nu se vor întâlni cu Moş Crăciun, însă ei vor continua să citească poveştile magice cu reni, saci de cadouri, cântece şi clinchete de clopoţei. Poveştile nu mor niciodată. Nici speranţa.
