Pe la 1895, un anume doctor Gheorghe Crăiniceanu publica o lucrare numită „Igiena țăranului român”. Lucrarea ne prezintă o imagine a traiului locuitorilor din mediul rural al zonelor locuite de români și este interesantă atât sub aspect documentar, cât și pentru că ne permite să facem o comparație cu situația din zilele noastre.

Bunăoară, capitolul dedicat încălțămintei prezintă preferința țăranilor pentru opinci în dauna ciubotelor, preferință determinată atât de diferența de preț, cât și de modul în care se așează pe picior și ajută omul să nu alunece. Ciuboțele se purtau mai ales la sărbători, opincile, zilnic, ne spune autorul, subliniind, însă, că vara țăranii merg desculți. În unele zone, femeile, deși merg desculțe, poartă ciorapi de lână fără căpută, de la genunchi până la glezne.

Opincile se purtau cam peste tot în zonele locuite de români, și, uneori, erau cerute și de ostași, în locul cizmelor. Zice doctorul Crăiniceanu că, în Bosnia, soldații dintr-un regiment majoritar românesc, neputând să urce munții destul de bine pentru a lupta contra răsculaților, au cerut opinci de la superiori și, primindu-le, au învins repede inamicii.

La 1883, s-a încercat introducerea galenților – pantofii de lemn – propunându-se cumpărarea a 500 de perechi din bani publici și împărțirea lor prin comune, pentru ca lumea să se obișnuiască. Inițiativa n-a avut succes, deși copiii și femeile, în special, mergeau iarna desculți prin zăpadă.

Obiceiul acesta de a umbla desculț îl deranjează cumplit pe doctor, care deplânge sărăcia care îi face pe mulți țărani să nu-și poată permite nici măcar opinci. Dar, nu numai sărăcia, ci și obișnuința sau „semeția” sunt considerate vinovate pentru asta.

„Dar fetele mari chiar fac o vervă din aceea că umblă iarnă desculțe, arătând că ele sunt tari, nu se sfiesc de frigul iernei. […] Și când, atinse de urmările acestor fudulii nepricepute, stau trântite în pat, nici pe departe nu bănuiesc răceala, ci cred în duhuri necurate, în «cele miluite» care au pocit-o și i-au luat puterea de la picioare de nu mai pot umbla și atunci aleargă de la popă la vrăjitoare sau la babele meștere”, scrie autorul.

El opinează că dacă excursionistii din munții din Germania sau alte țări ar recurge la foloasele opincilor în drumeții, s-ar auzi de mai puține căderi în prăpăstii. Dar opincile nu-s bune mereu: au dezavantajul, față de cizme, că trag umezeală și odată udate picioarele, greu îți mai vine să te încalți și să te descalți, iar din cauza lenii, mulți țărani dorm încălțați. Totuși, deși portul opincii e mai comod, romanul alege bucuros și cizma „când e în stare a și-o cumpără”:

„Fă de exemplu pe vreun țăran primar şi vei vedea cum se aruncă la cisme şi cum îi place şi lui a se fuduli cu ele printre domni. Cunosc apoi sate în care ar fi o ruşine, dacă cineva nu s-ar duce la biserică în cisme, ci în opinci. Scuza celor ce prefer a se duce la cârciumă în loc de biserică, este des aruncată pe neavere de cisme, pe când la birt, zic ei, se pot duce şi în opinci.”

Să încheiem cu un „sfat” citat de doctorul Crăiniceanu, care zice că l-ar fi citit într-un calendar de la 1848: «Mijloc de a purta cineva cisme şi pantof în vreme de zece ani şi mai bine»:

„După ce ţi-a adus cismele sau pantofii, să le ungi cu untură de pește peste tot, pe urmă să pui pe talpa lor tibişir şi după aceasta să le înfăşori în patru hărții groase. Vrând să ieși, să nu le pui în picioare, ci să le iei la subţioară, sau mai bine pune-le în buzunar, dacă încap; astfel poţi să le porţi 10-12 ani şi mai multă vreme încă, şi vor fi totdeauna ca noi”.