(,,Raiul și iadul: locuri de manifestare a dragostei lui Dumnezeu sau a lipsei acesteia”)
- Interviu cu Elena Raluca ADĂSCĂLIȚE, medic specialist Radiologie și Imagistică Medicală, Spitalul Clinic Județean de Urgențe „Sf. Spiridon” Iași – Compartiment UPU-SMURD
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în discursul profesional și civic, în cercetarea științifică?
– Inițial am fost tentată să spun că, personal, în domeniul meu – radiologie și imagistică medicală – nu am niciun cuvânt de spus; poate doar cel scris, redactat într-un raport medical. Dar, de fapt, lucrurile nu stau chiar așa cum am crezut inițial. Cuvântul pentru mine este sinonim cu competența. Competența nu trebuie să se limiteze doar un nivel mai ridicat de cunoştinţe, ci trebuie să cuprindă și atitudinea pe care o avem față de cei din jur: pacienți sau colegi. Cuvântul trebuie să fie sinonim și cu respectarea principiilor de etică. Noi suntem în slujba pacientului și trebuie să ne desfășurăm activitatea dând dovadă de omenie și multă înțelegere. Însă trebuie avut în vedere un aspect destul de important. Știuta zicală – „Clientul are întotdeauna dreptate” – nu se poate aplica și în domeniul medical. Internetul a ajuns să fie din ce în ce mai prezent în viețile noastre. Însă îl putem asemăna unui cuțit: poți prepara rețete delicioase folosindu-te de el sau poți face și mult rău cu el. Totul ține de tine, cum vrei să te raportezi la el, cum vrei să-l folosești. Și pot spune că la fel e și cu internetul. De multe ori poți afla informații noi din nenumărate domenii, lucruri la care altfel nu ai fi avut acces niciodată, dar îți poți face și mult rău, urmând diferite tratamente și leacuri găsite prin diferite comentarii la diferite postări. Totul ține de educația fiecăruia și de capacitatea de a te încrede în cuvântul unui specialist. Mofturile și părerile personale nu-și au locul în actul medical. Mergi la spital ca să te faci bine, nu să-ți înrăutățești situația. Revin deci asupra importanței cuvântului în actul medical, poate mai mult decât în alte domenii ale vieții de zi cu zi, întrucât acesta ar trebui să fie receptat ca literă de lege de către pacient, dacă cel care îl rostește știe despre ce vorbește, prin prisma studiilor absolvite și a experienței acumulate de-a lungul anilor. Nu ar trebui să ne încredem în cuvântul oricui, ci doar în cuvântul dezinteresat al celui care ne dorește binele și care are o anumită experiență în domeniu.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Este greu de ales între fiul risipitor și fratele său. Fiecare dintre noi oscilăm între cele două personaje. Ambele trăiesc, oarecum, în noi. Sunt momente când greșim din neștiință, căutându-ne pe noi și pe Dumnezeu când ajungem la capătul puterilor, asemănându-ne astfel fiului risipitor, dar sunt și momente în care credem că ni se cuvin anumite lucruri în viață, pentru că am depus un efort pentru a le dobândi, întocmai ca fiul cel rămas în ascultarea părintelui său. Ori suntem prea însetați de viață, de noutate (care, parcă, e cea mai prezentă în zilele noastre) și rătăcim pe cale ori ne este frică de a risca, de a da, de a pierde și astfel devenim „mici”. Important este să ne dăm seama că, orice cale am alege, Tatăl nu ne va părăsi și va avea răbdare și dragoste să aștepte de la noi să facem un pas către El.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Dacă la prima reacție ar fi să spun că acest lucru pare dificil, de fapt, în momentul în care noi rostim „Tatăl nostru” realizăm exact acest lucru, stăm de vorbă cu El. Și ce lucru mare este să stăm de vorbă cu Dumnezeu! Nici măcar nu trebuie să rostim multe cuvinte, El ne este aproape mereu: la distanță de o rugăciune. Și cea mai simplă rugăciune este chiar invocarea numelui Lui: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. În iureșul zilei, când suntem copleșiți de griji și probleme, simpla invocare a numelui Său poate face minuni!
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Raiul și iadul sunt realități, fără niciun dubiu, locuri de manifestare a dragostei lui Dumnezeu sau a lipsei acesteia. Căci, de fapt, asta este definiția iadului: locul unde nu există iubirea lui Dumnezeu, locul de la care Dumnezeu și-a întors privirea. Cele două realități pot fi definite și prin antiteze: fericire și nefericire, lumină și întuneric, recompensele și pedepsele proporționale cu faptele din această viață, roade ale voinței noastre conștiente și libere. Atât raiul cât și iadul pot fi în inima noastră și de noi depinde pe cine facem stăpân al vieții noastre. Ele sunt în libertatea noastră de alegere, atât ca stări de fapt, cât și ca trăiri. Putem experimenta fie raiul, fie iadul încă din viața aceasta, în funcție de alegerile pe care le facem în fiecare zi. Binele este greu de înfăptuit, răul este ușor de făcut; ține de fiecare în ce realitate vrem să ne aflăm!
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Nu cred să existe vreun om care să nu fi fost împins, măcar odată, până la limită, până la capătul puterilor, și să nu fi regretat ceva la un moment dat. Important este să ne asumăm acel moment, să îl conștientizăm, să vedem ce am făcut bine și ce am făcut rău și să mergem mai departe. Ne trădăm principiile în fiecare zi, ne trădăm promisiunile făcute celor dragi, trădăm încrederea pe care alții și-au pus-o în noi. Și mai devreme sau mai târziu conștientizăm greșeala pe care am făcut-o și regretăm. Acesta este un moment decisiv în viața noastră: conștientizarea și regretul. Dar urmează ceva care ne diferențiază de necuvântătoare: posibilitatea de a ne cere iertare. Să luăm exemplul cel mai faimos de trădare din istoria omenirii: Iuda. Înainte de a-L trăda pe Iisus, Iuda era unul din cei doisprezece ucenici aleși pentru a vorbi lumii despre noua învățătură pe care a adus-o Domnul Iisus în lume. Dar într-un moment de slăbiciune, la fel ca Sf. Petru, îl trădează pe Domnul, vânzându-L pe 30 de arginți. Conștientizează greșeala, îi pare rău pentru trădare, dar nu se întoarce să-și ceară iertare, ci merge și se spânzură. Am zis mai înainte că și Sf. Petru, primul dintre ucenici, îl trădează pe Domnul, aproape la fel de grav ca și Iuda, nerecunoscând, pe când se afla în curtea lui Ana arhiereul, că este ucenic al Domnului, și lepădându-se prin jurământ că nu Îl cunoaște pe Iisus. Însă, ca și Iuda, conștientizează că a greșit, îi pare rău, și, mai mult decât a făcut Iuda, merge la Domnul și își cere iertare pentru greșeala sa. Și Domnul îl iartă și ca răsplată îi dă cheile Raiului. De aici vedem importanța celor trei etape pe care cu toții trebuie să le urmăm când greșim/ trădăm: conștientizare, regret și pocăință sau întoarcere.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– În mod sigur nu vom putea crea vreodată ceva mai perfect decât a fost deja creat de Dumnezeu la Creație. „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”, zice Cartea Facerii. Zbuciumul omului de azi de a crea o inteligență artificială denotă neputința lui de a se ridica la perfecțiunea creației lui Dumnezeu. Indiferent cât de tare se va chinui omul să dezvolte o conștiință de sine artificială, niciodată nu se va compara cu originalul, cu ceea ce a facut Dumnezeu. Și poate este bine ca undeva să fie o limită pe care să nu o depășim. S-ar putea să creăm un lanț de evenimente cu efect de avalanșă, pe care nu îl vom putea opri. Cred însă că dacă ar fi de schimbat totuși ceva, fiecare dintre noi ne putem schimba fie comportamentul, fie alegerile pe care le facem zi de zi. Cel mai mare dar pe care l-am primit la Creație este liberul arbitru, vocea lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Și dacă vom asculta aceasta șoaptă din interiorul nostru, vom putea fi în fiecare zi puțin mai buni.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
- ,,Frumusețea va salva lumea”. Dostoievski.
