Între statui, picturi, cutia milei, Nietzsche și Cioran

Ar trebui să vorbim despre milă cu mâna în dreptul inimii?… Istoria religiilor, a arhitecturii, sculpturii și picturii oferă un răspuns afirmativ prin templele, statuile, statuetele și tablourile dedicate milei; adorație și oftat în milioane și milioane de exemplare ale unor opere de artă… În Japonia, de pildă, a fost înălțată statuia zeiței budiste a milei, Kannon, care are o înălțime de 57 de metri. Este atât de venerată, încât în 2021 fața i‑a fost acoperită, pentru a o proteja de năpasta Covid‑19, cu o mască de protecție care cântărește 35 de kilograme. O statuie cu o înălțime de 108 metri a fost construită în China, pentru a personifica pacea, înțelepciunea și mila. Ea o reprezintă pe Kuan Yin, vechea zeiță chineză a compasiunii, cea mai importantă din panteonul oriental.

Michelangelo Merisi da Caravaggio a pictat, în 1607,  „Cele șapte acte ale îndurării”. Celebra operă sintetizează estetic șapte gesturi/ îndemnuri de compasiune prezente în ,,Evanghelia lui Matei”: îngroparea morților; vizitarea prizonierilor; oferirea de hrană celor flămânzi; asigurarea unui adăpost celor fără locuință; îmbrăcarea săracilor; vizitarea bolnavilor; potolirea setei… Între altele, în  tablou, doi bărbați poartă un decedat către locul de veci. O femeie vizitează un bărbat în închisoare și îl alăptează. Un pelerin cere adăpost.  Sfântul Martin își rupe  mantaua și  oferă jumătate din ea unui cerșetor gol. Samson bea apă din maxilarul unui măgar…

Cutia milei este lipită în fel și chip de discursul religios. Există și cutii ale milei în format electronic. La noi, potrivit Ligiei Livadă‑Cadeschi („De la milă la filantropie. Instituții de asistare a săracilor din Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII‑lea”, București, Editura Nemira, 2001, pp. 216‑266), cutia milei are ca punct de referință hrisovul din 10 decembrie 1775, prin puterea căruia aceasta se constituia ca un fond pentru orfani, văduve, invalizi, înzestrarea fetelor sărace, școli etc. Fondurile pentru plata profesorilor, hrana și îmbrăcămintea elevilor erau strânse și din contribuția de 10.000 de lei pe an a mănăstirilor și a celor 3.500 de preoți din Muntenia, care contribuiau fiecare cu câte 3 lei; jumătate pentru școli și cealaltă jumătate pentru cutia milei, pentru orfani și văduve. Domnitorul însuși, Alexandru Ipsilanti, care semnase acest hrisov, dona 6 000 de lei, poruncind ca boierii și ierarhii să contribuie și ei la menținerea acestui fond. Condica pravilnicească a introdus obligativitatea oricărui creștin de a sprijini cutia. Nota bene, cutia milelor avea statut de institut național de binefacere și, dată fiind importanța sa, a fost condusă multă vreme, începând cu 1793, de marele vornic.

În Biblie, mila are chipul iubirii constante și inepuizabile a lui Dumnezeu față de oameni. În locul pedepsei pentru păcate, Dumnezeu a oferit iertarea, atât de mare este mila Sa: „El L‑a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos în lume pentru ca noi să trăim prin El” (1 Ioan, 4:9). Mila și iertarea au rol de catharsis: „Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia, 55:7). Investiția de voință divină în sentimentul de milă este nemărginită: „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia, 54:10). Mila și iertarea nu vindecă doar suflete: „Și doi orbi ședeau lângă drum. Ei au auzit că trece Iisus și au început să strige: «Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!» Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: «Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!» Iisus S‑a oprit, i‑a chemat și le‑a zis: «Ce vreți să vă fac?» «Doamne», I‑au zis ei, «să ni se deschidă ochii!» Lui Iisus I s‑a făcut milă de ei, S‑a atins de ochii lor, și îndată orbii și‑au căpătat vederea, și au mers după El” (Matei, 20:30‑34). Destrămările sufletului sunt însă vedetele preocupărilor milei: „Cine își acoperă păcatele nu va prospera, dar cine le mărturisește și le părăsește, va avea milă” (Proverbe, 28:13).

Exegeții Coranului ne spun că fiecare verset (ayah) al acestuia este un semn de la Dumnezeu, Cel ce ne vorbește despre mila, puterea și cunoașterea Lui infinită. Mila și iertarea lucrează împreună: „Cei ce cred și purced și se luptă pentru drumul lui Dumnezeu, aceia să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu (Allah), căci Dumnezeu este iertător, îndurător” (Coranul, II, 215)… „Cu adevărat cei care au crezut și cei care au emigrat și s‑au luptat pe calea lui Allah, să nădăjduiască în mila lui Allah, căci Allah este Al Ghafur [Iertător], Ar‑Rahim [Îndurător]” (II, 218). Rugăciunile au invocarea milei în carnea și sângele lor: „Și izbăvește‑ne pe noi, cu mila Ta, de cei necredincioși” (X, 86). Mila nu investește însă, în Coran, virtuți în lecuirea păcatelor grele: „Pe femeia [necăsătorită] și pe bărbatul [necăsătorit] care preacurvesc, biciuiți‑i pe fiecare cu câte o sută de lovituri. Și să nu vă apuce mila de ei în împlinirea legii lui Allah, dacă voi credeți în Allah și în Ziua de Apoi! Și un grup de dreptcredincioși să fie martori la pedepsirea lor!” (XXIV, 2)…

Buddha democratizează investiția de milă: „Să ai milă pentru toți, pentru bogați și săraci în aceeași măsură. Fiecare om are suferința lui. Unii suferă prea mult, alții prea puțin”. Această democratizare își mărturisește însă nuanțele ei: „Caritatea oferită celor care o merită este precum o sămânță bună pusă într‑un pământ bun, care produce roade îmbelșugate. Pe de altă parte, mila manifestată față de cei aflați încă sub jugul tiranic al pasiunilor este asemeni sămânței așezate într‑un pământ arid. Pasiunile acestora înăbușă dezvoltarea meritelor lor”…

Nietzsche ne spune însă că mila pentru cei slabi este cel mai dăunător viciu, că aceasta împiedică ,,legea evoluției, care este aceea a selecției”, și că nimic nu este mai ,,nesănătos, în mijlocul modernismului nostru nesănătos”, decât această „milă creștină”. Această certitudine a sa, argumentată cu patos, face distincția dintre morala de stăpâni și cea de sclavi. Aristocratul nu acționează din milă, ci mânat de un belșug de putere, de o mare abundență a acesteia. Discursul lui Nietzsche despre milă este fundamental pentru opera sa. Emil Cioran cugetă aproape în registru nietzschean, atunci când ne spune că mila este un viciu al bunătăţii. El trimite către echivalența dintre milă și  bunătatea ca viciu… Mila n-ar avea nici virtuțile altruismului, întrucât, zice pesimistul incurabil al filosofiei moderne, în milă ne iubim suferinţa noastră în suferinţa altora.