89 este văzut ca număr angelic, protector, ce ne îndeamnă să îmbrățișăm schimbarea atunci când ni se arată. Cu toate acestea, pentru oamenii de cultură de peste tot din țară și mai ales pentru Centrul de Cultură „George Apostu” al Bacăului, acest număr înterprinde o altă semnificație. În cinstea celor 89 de ani împliniți de la nașterea sculptorului George Apostu, pe data de 20 decembrie, a fost organizat un eveniment ce a împletit muzica, pictura și cuvântul scris, toate completându-se, ca întrețăsute pe o pânză mare… a culturii.

„Ce-i cu muzica? Muzica, de fapt, nu este altceva decât ceea ce îl apropie pe om de Dumnezeu. Arta vizuală este cea care, apropiindu-se prin muzică de imaginea noastră exterioară, ne pune să ne gândim foarte clar la ceea ce am putea deveni noi dacă nu am fi ceea ce suntem. (…) Iar omul fără cuvânt nu este om.” – Gheorghe Geo Popa, directorul Centrului de Cultură „George Apostu”

Cuvintele, mai ales cele scrise, poartă greutatea întregii lumi. Uneori sunt înfricoșătoare în adevărul lor, iar asta le conferă necesitatea de a fi citite. Contextul vremurilor în care trăim doar accentuează sanctitatea cărților, părând că se pierde moralitatea omenirii și valorile esențiale odată cu răritul cititului. Lumea nu-și mai dă voie să simtă niciun fel de artă, adăpostindu-se în iluzii și distrageri efemere, fără să țină cont de faptul că există în lume adevăruri menite să fie aflate și ascultate.

Cartea lansată în cadrul evenimentului, intitulată „Cuvântul și carele de foc. O aventură subiectivă în poetica ființării”, reprezintă o provocare pentru umanitate. Cei doi autori, Marius Manta și Ion Fercu, scriitor și filosof, se angajează într-un „dialog socratic”, așa cum punctează domnul Geo Popa, inițiat de Marius Manta, ce vizează cele mai presante, și totuși mascate să pară inofensive, probleme ale realității în care trăim – un ghid de a înțelege lumea prin înțelegerea propriei ființe.

O carte a întrebărilor și a răspunsurilor ce își au rădăcinile în mai multe arte și științe, lucrarea celor doi a fost cântărită și de cronicarul Adrian Jicu și criticul literar Petre Isachi, introduși publicului, în această ordine, de către Gheorghe Geo Popa.

„Marius Manta are organ pentru interviu. Acum mă bucură că îl provoacă pe Ion Fercu… Desigur, nu e o carte de interviu – e un dialog în care Marius Manta face foarte bine nu pe marele inchizitor, ci pe marele instigator… Îl provoacă în permanență pe Ion Fercu (…) și iese un adevărat spectacol al ideilor.” – Adrian Jicu.

În discursul său, acesta descrie cartea ca fiind „o aventură intelectuală”. Subliniază viteza nesănătoasă cu care trece omenirea prin informații, lipsa cititului și cât este acesta de important, folosindu-se de voluminozitatea cărții ca un memento că trebuie să ne regândim puțin viața din punctul acesta de vedere.

De asemenea, una din problemele menționate în carte și care a fost dezbătută pe parcursul evenimentului este procesul nociv de digitalizare prin care trece umanitatea. „Ne virtualizăm tot mai mult, ne dezumanizăm”, spune Adrian Jicu. Este precizat și că în cadrul volumului a luat naștere conceptul de „religie a inteligenței artificiale”, gândită și conturată de Ion Fercu.

Completând aceste idei, criticul literar Petre Isachi vorbește în continuare despre „canibalizarea culturii și a civilizației realizată de inteligența artificială”. Într-o lume în care îi permitem tehnologiei să înlocuiască și cea mai pură formă de umanitate regăsită în artă, omul nu mai are niciun rost. Gheorghe Geo Popa face mai târziu observația că un mod de a-ți da viața pentru România este prin artă. Atunci când îi dăm voie și acestei jertfe să ne fie luate, ce va mai rămâne?

„Criza contemporană își are rădăcinile în această desacralizare, desprindere de cuvânt.”, punctează Petre Isachi. „Este o carte care transfigurează simultan eternitatea și clipa. Să nu vă imaginați că nu vă regăsiți. Suntem în orice moment în fiecare rând, în fiecare întrebare, în fiecare mirare.” De asemenea, evidențiază faptul că nouă ca popor ne lipsește capacitatea de a respecta ceea ce realizează alții și nu realizăm noi. Aspect ce este critic, fiindcă armonia, astfel, nu poate fi prezentă – iar gelozia și falsul sentiment de siguranță oferit de tehnologie și rețelele sociale își intră din nou în rol…

Într-un final, în scenă intră înșiși autorii „Cuvântului și carelor de foc”. Marius Manta a vorbit prima oară despre cum a ales să pună întrebări legate de ce consideră el că sunt cele mai grave probleme actuale, dar și despre ce se poate afla în ființa umană. „E o carte a căutărilor noastre interioare.” Vede cartea ca pe o scară metaforică. „Pentru a urca, pentru a întrevedea seninul, cred că, în mod necesar, trebuie să coborâm și să fim atenți la tot ce trebuie să învingem.”

„Când ajunge o carte în situația fericită ca sufletul unei biblioteci să se lipească de ea?” Filosoful Ion Fercu are mai multe răspunsuri la această întrebare, dar principalele două sunt: ori ca acea creație, prin conținutul ei, să genereze o schimbare majoră a mediului, sau să cuprindă ori o idee, ori o expresie, ori simplul sens al unui cuvânt ce să răvășească cititorii și să-i facă să își pună întrebări, să gândească mereu dincolo de obișnuit.

Legătura autorilor are la bază iubirea față de actul cultural, iar mai târziu în discuție, domnul Ion Fercu precizează că însăși colaborarea lor s-a născut dintr-o astfel de idee. Îl citează în discursul său pe Kafka referitor la situația în care se găsea atunci când l-a contactat celălalt scriitor: „Dacă vrei să mergi repede, mergi singur. Dacă vrei să mergi mai departe ia-ți companie.” S-a găsit intrigat de propunerea lui Marius Manta, ce a venit într-o perioadă precară în viața sa și a tuturor – pandemia. „Omul este ultima grijă a omului.”, afirmă acesta.

Și, cu siguranță, acesta este un lucru rău. Căci până la urmă omul stă la baza culturii, așa cum la baza omului stă cuvântul. Într-o lume care pune preț pe superficial, trebuie să rămânem reali față de noi înșine și să prezervăm cultura, căci face parte din propria noastră identitate. Cu cât ne lăsăm mai mult purtați cu pași repezi prin labirintul internetului, cu atât mai mult ne pierdem din acea identitate, deși credeam că dacă o arătăm întregii lumi va rămâne nemuritoare.

Așadar, de dragul anilor trecuți și celor viitori, fie aceștia 89 sau mai mulți, e vremea să revenim la noi revenind la cuvinte. E timpul să experimentăm adrenalina dată de cunoaștere și să ne oferim timpul necesar pentru a redescoperi lumea pe care am îngropat-o sub inteligența artificială. Este încă acolo și tot la fel de frumoasă.

Interviu la dublu, cu Marius Manta și Ion Fercu

”Omul este dator să descopere frumosul, binele și adevărul din lume”

Daria Apalane: Care a fost ideea de pornire a acestei cărți?

Marius Manta: Am crescut cu admirația față de cărți care au o rețetă asemănătoare. Am crescut cu dragostea față de filosofia antică, cu gândul ăsta că omul care trăiește în cetate, cum se spunea odată, are responsabilitatea unui dialog, unui parteneriat, a unui schimb de păreri, a unui schimb de valori, și, sigur, datorită unei experiențe acumulate în timp, mai mici sau mai mari, m-am gândit că e bine să pun în practică în măsura mea și după posibilitățile mele o asemenea încercare. Din prima m-am gândit la domnul Ion Fercu pentru foarte multe argumente, pe care dacă le-aș trece acum în revistă cred că n-ar fi locul cel mai potrivit… Dar este omul cu deschideri extraordinar de ample, cu un imaginar cu totul și cu totul aparte, care combină literatură, teologie și, în primul rând, filosofie, un om care a fost în atâtea și atâtea rânduri elogiat și de critica literară, și prin intermediul unor premii pe care le-a obținut. Aici mereu spun că Premiul Academiei este cel mai important, premiu care a venit în urma acelui volum dedicat lui Dostoevski.

Daria Apalane: Am observat că în cartea dumneavoastră își au rădăcinile mai multe științe și arte. Care este obiectivul acestei abordări?

Marius Manta: Umanitatea din noi. Fața aceea pe care trebuie să o descoperim este foarte abilă de a recunoaște semnele tuturor artelor. Cred că dacă avem atenția acordată așa cum trebuie, într-adevăr putem să rezonăm cu tot ce e frumos în lume. Acum, sigur, dacă vrei punctual, eu sunt și profesor de literatură la Colegiul Nașional de Artă ”George Apostu” și cred că și asta a fost o șansă pentru că am avut posibilitatea să dialoghez cu colegi ai mei care, așadar, sunt, deopotrivă, artiști plastici, sau muzicieni și așa mai departe, oameni consacrați, oameni care, într-un fel sau altul, mi-au dat material pentru anumite gânduri pe care le-am pus în practică. Și, desigur, dinspre o asemenea evidență gândesc că omul, în general vorbesc, este dator să descopere frumosul, binele și adevărul din lume.

Ion Fercu: Obiectivul acestei abordări… Pentru mine nici nu știu dacă a fost obiectivul… dacă a fost o anumită țintă. Cred că dumneavoastră, în calitate de lector, veți găsi o anumită țintă. Deși, regizorul acestei cărți, criticul literar, istoricul, profesorul Marius Manta, a organizat întrebările, materialul, în așa fel încât iată începe cu probleme… prima întrebare se referă la mitologie și termină cu problema fericirii. A făcut, a zămislit prin aceste întrebări o provocare care a dus la niște răspunsuri și scopul, în cele din urmă, cred că a fost, ca să răspund și la această întrebare, așa cum spunea Petre Isachi, un fel de „panoramă a ființării omului postbabelic”, pentru că domnia sa, Marius Manta, m-a plimbat ca un ghid teribil – este un spirit enciclopedic – prin foarte multe imperii. Și, în afară de doliul acesta al lumii pe care îl observăm mereu, de durerea lumii, dumnealui a căutat să mă ducă spre măreția acestei lumi. În comparație cu dumnealui, eu sunt un pesimist – aici avem un optimism foarte bine fundamentat. Și religios, și artistic, și literar.

Daria Apalane: Având în vedere circumstanțele acestei întâlniri, ce înseamnă sculptorul George Apostu pentru dumneavoastră?

Marius Manta: Chiar exact mai înainte, când îți răspundea domnul Ion Fercu, la asta mă gândeam – că ceea ce am făcut noi într-o oarecare măsură îmi aduce aminte de efortul pe care-l face un sculptor. Mai înainte am avut și plăcerea, dar onoarea, de fapt, să semnez o carte pentru domnul Gheorghe Zărnescu care odată, demult, mi-a vorbit foarte frumos despre care sunt rosturile unui sculptor. E foarte greu să vezi în Univers un obiect și, dincolo de volumetria cu care se prezintă într-un anumit spațiu, să începi să decupezi și să ajungi la o formă ideală. Cred că noi am scris volumul ăsta și cu gândul că ar trebui să înlăturăm acele părți mai puțin plăcute care ne înconjoară. Acum, revenind la George Apostu… tocmai spusesem că sunt profesor la Colegiul Național de Artă „George Apostu”, așadar îmi spune foarte multe. Am încercat de-a lungul timpului să recuperez câte ceva din ceea ce s-a scris despre George Apostu la noi în țară și chiar la noi în Bacău. La un moment dat am făcut și un inventar al acestor articole, publicate în revista „Vitraliu”, revista centrului unde ne aflăm… Așadar, George Apostu e un nume mare, e un nume care probabil că rămâne, din păcate, necunoscut pentru lumea care nu are imediată tangență cu arta, dar un nume care se cere descoperit iar și iar… Un om care ar trebui să ne fie aproape, deopotrivă fizic (nu știu, apropo, câți dintre noi am fost să îi vizităm casa, pentru că există în Bacău, în județ mă refer, o asemenea casă) și, mai apoi, sigur, să ne apropiem sufletește și să îi înțelegem lucrările. Din punctul meu de vedere, fără a fi totuși un specialist, e o minunăție să ai șansa să privești un ciclu precum Tată și Fiu, de George Apostu. În momentul când îți dau acest interviu, practic privirea îmi este ațintită către Tată și Fiu a lui George Apostu.

Ion Fercu: George Apostu este mai mult decât o conștiință artistică românească. Este o conștiință morală, în primul rând. Când spunem Brâncuși, imediat cei mai mulți dintre noi adăugăm George Apostu și alții. Deci este un nume nu numai al artei românești, ci un nume internațional. Nu întâmplător, județul Bacău, iată, are două instituții fundamentale – Centrul de Cultură Internațional „George Apostu”- ați văzut că cel puțin trei sferturi de oră aici s-a vorbit numai despre George Apostu și despre această conștiință – și cealaltă instituție grozavă, care este Colegiul Național de Arte „George Apostu”. Am avut marea surpriză, fiind de multe ori în comisia națională a olimpiadei de filosofie, când profesori, elevi (acolo vin elevi grozavi) spuneau așa: „Aaa, Bacău de unde este George Apostu?” Am rămas uimit, ca și cum ar fi spus: „Aaa, acolo de unde e Nadia Comăneci?”. Lucrul ăsta este grozav și ceea ce fac aceste două instituții este nemaipomenit, după cum este nemaipomenit faptul că, iată, dumneavoastră – niște adolescente grozave – veniți și aduceți în prim plan pe George Apostu… care ne-a invitat astăzi pe noi, pe dumneavoastră.

1 de 9

Cronică & interviu: Daria Apalane (clasa a IX-a), elevă la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău

Foto credits: Mara Lazăr (clasa a IX-a), elevă la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău

Prof. coord. Laura Huiban