Stefan cel Mare daruieste in anul 1498 Manastirii Bistrita, “pentru pomenirea fiului nostru Alexandru” (cand se implineau doi ani de la moartea acestuia – n.n.), o vie la Calugara, langa Bacau, “… pana la viile ungureanului, cu un schit, unde petrece calugarul Teofan si cu Prisaca, cu un loc ce este in Bacau, de cealalta parte a Sfintei Manastiri Bistrita.

Acest loc incepe hotarul de la un frasin ce-i langa varnita (velnita – n.n.) de la Paraul Calugarului la munte, de la un stejar la drumul de vale, la Piscul lui Bran, la varful Dealului Mare, la Ratauani si cu toate obarsiile paraielor Calugarii pana la Paraul Calugarii, apoi la camp 12 pamanturi din gios de drumul Calugarii, cu tot venitul”.

Peste 321 de ani, in 1819, inginerul austriac Kuhnel indeplineste porunca domnitorului Calimachi de a alcatui harta Bacaului. El o va intitula “Aratarea samnelor , a locurilor care s-au aratat cu numele lor pe harta:
1. Vamita
2. Chilia lui Bratu
3. Fantana lui Tofan unde este drumul Husilor
4. Dealul Sabaoanilor
5. Piscul Calugarilor
6. Piscul lui Bran
7. Douasprezece pamanturi a manastirii Bistrita
8. Viile ungurenilor
9. Viile bacauanilor
10. Vadul beiului
11. Beci domnesc
12. Vadul la drumul Ketrii (Piatra Neamt – n.n.)
13. Sinorie
14. Muntele Saratiei
15. Dealul Ursoaiei
16. Dealul Mare”.

Uluitor, din cele “16 samni”, 6 sunt cuprinse si in documentul de la Stefan cel Mare! Ce surse a folosit inginerul Kuhnel? Fireste, mai intai, toponimia locului. Dar, in trei secole si jumatate, aceasta a putut sa sufere numeroase modificari.

Sa fi folosit el o harta veche? Dar, dupa cum se stie, prima harta a Moldovei si care cuprinde si Bacaul dateaza din 1714, fiind alcatuita de Dimitrie Cantemir. O a doua harta a Moldovei, “Gheniki harta Moldavias” se tipareste la Viena, in 1797, dar nici una din aceste doua harti nu cuprinde toponimele din harta lui Kuhnel. Sa fi folosit, oare, inginerul austriac documente ramase chiar din timpul lui Stefan cel Mare?
(Ap. Eugen Sendrea, Istoria pe placul tuturor, Editura Vicovia, 2011)

Pe drumul care leagă Adjudul de Oneşti, la limita dintre comunele Căiuţi şi Ştefan cel Mare, se află un important, dar destul de puţin cunoscut, monument arhitectonic medieval, care a rezistat timpului: podul de piatră construit din porunca lui Ştefan cel Mare în anul 1495, pod care trece peste un pârâiaş, numit de localnici Pârâul lui Vodă, la câteva zeci de metri înainte de vărsarea sa în râul Trotuş.

Se pune întrebarea: de ce marele voievod a hotărât această realizare? Răspunsuri vor fi fiind mai multe, dar credem că principalul motiv a fost acela de a face mai uşor transportul drobilor de sare de la „Ocnele de pe Trotuş”, una dintre dovezi fiind costul acestuia: „un kertic domnesc de 2000 oca sare”. În acelaşi timp, domnitorul cunoştea bine zona, petrecându-şi acolo bună parte din copilărie, pe moşia de la Borzeşti a tatălui său, viitorul domn Bogdan al II-lea. Este posibil ca tânărul Ştefan să fi trecut des spre herghelia domnească de la Căiuţi şi să se fi împotmolit vreo dată în acel loc, cum este, la fel, posibil ca în anii 1493-1494, când s-a construit Biserica din Borzeşti „spre pomenirea răposaţilor strămoşilor şi părinţilor lor” (cum scrie în pisanie), localnicii, ori cei care transportau sarea, să-i fi solicitat construirea podului.

Doctorul Constantin I. Istrati, cercetând podul în anul 1904, în studiul Biserica şi podul de la Borzeşti arăta că: „podul este construit din piatră cu mortar de var gros, bolta, de asemeanea, construită cu bolovani rotunzi, iar capetele bolţii care se văd sunt lucrate gros tot din bolovani rotunzi”. Tradiţia locală spune că mortarul s-a realizat din var şi albuş de ou. De-a lungul timpului podul a suferit unele transformări şi adăugiri. O renovare majoră a avut loc în timpul domniei lui Mihail Sturdza (aprilie 1834 – iunie 1849). Tot atunci „s-a ridicat un mic monument spre pomenirea clădirii podului, dar el a fost distrus cu ocaziunea construcţiei liniei căii ferate. Bine că cel puţin a scăpat podul!”, remarca cu tristete doctorul Constantin I. Istrati. O altă refacere s-a făcut în anul 1873, când s-a construit şoseaua Adjud-Oneşti şi aceasta a fost aşezată în dreptul primei cornişe, la 5,30 m deasupra radierului, având ca parapet înălţimea dintre cele două cornişe de 1,20 m, dar cu timpul şoseaua s-a înălţat şi a ajuns la cornişa a doua, la 6,50 m deasupra radierului. Cea mai importantă refacere a fost realizată, conform celor afirmate de C.I. Istrati, în anii 1902-1903.

Peste acest pod trecea, până în anul 1959, Drumul Naţional 11 A, construcţia demonstrându-şi soliditatea mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când pe deasupra sa au trecut tancuri şi alte maşini grele, precum şi după război, pe acolo fiind traseul maşinilor grele de utilaj petrolier, care făceau „naveta” între Ploieşti şi zona petrolieră Moineşti. Modernizarea şi betonarea drumului respectiv în anul 1959 a configurat un nou traseu şoselei, scurtându-l, dar mai ales renunţându-se la două bariere, aflate la câteva sute de metri una de cealaltă, peste calea ferată Adjud – Ciceu, podul rămânând în afara şoselei.

Prin anii ’70-’80 ai veacului trecut s-a încercat ridicarea unui bust al voievodului lângă pod, dar din proiectul iniţial s-a realizat doar soclul. Deşi nu mai este folosit pentru traficul auto, podul de piatră din secolul al XV-lea este încă una dintre mărturiile vocaţiei românilor de a construi lucruri care să dăinuiască în timp, înfruntând vicisitudinile naturii, războaie şi chiar nepăsarea oamenilor.
În prezent podul de piatră al lui Ştefan cel Mare are lungimea de 14 m, lăţimea de 8 m, înălţimea de 11 m, iar deschiderea bolţii este de 5,80 m.

În drumurile dumneavoastră de la Adjud spre Oneşti, la km 24, la câteva sute de metri de la ieşirea din Căiuţi, parcaţi pentru câteva minute, traversaţi pe jos calea ferată, mai faceţi câţiva paşi şi veţi avea posibilitatea să faceţi si o întoacere în timp. Nu veţi regreta.

Vilică Munteanu – Arhivele Naţionale Bacău

Duminica, 16 decembrie 1877. Intrega suflare a targului Bacau se afla la gara. Alaturi de primarul Ghorghe Hociung se gasesc toate notabilitatile orasului: avocatii Leon Sakellary, Iancu Ganea, Alexandru Braescu, Mihail Climescu, Neculai Mortun … Isi face apoi aparitia pe peron intregul sobor de preoti, avandu-i in frunte pe protopopul Gheorghe Soforcescu sip e preotii de la bisericile “Sf. Neculae”, “Precista”, “Sfintii Imparati”, “Buna Vestire” … Pana si paraclisierii tinusera sa fie prezenti. In fata tuturor se agita necontenit seful garii, consultandu-si mereu ceasul de buzunar. Si iata, pe unica linie ferata isi face aparitia, pufnind intr-o baie de aburi, o locomotive tractand cateva vagoane. Ca pri farmec, zumzetul si agitatia de pe peron inceteaza. In linistea instaurata brusc se aud catreva glasuri pline de emotie: “Vine imparatul!”

Alexandru al II-lea Pavlovici, imparatul Rusiei, sosea in gara Bacaului, cladire ce fusese inaugurata la 1 septembrie 1872. Era primul imparat care calca in urbea de pe Bistrita, “acum venind triumfatoriu dupa capitularea Plevnei, ce mai de pe urma bataie in tara Turciei, impreuna cu ai nostri romani biruitori ca au castigat independenta…, trecand aicea la Rusia…”

Bucuria bacauanilor de a-l vedea pe imparatul Alexandru al II-lea era imensa. Iata ce consemna cronicarul Costache Radu: “… in timpul razboiului Ruso-Turc (1876 – 1878), mai toata armata ruseasca a trecut pe la Bacau, iar cavaleria si cazacii prin oras. Orasenii ii primeau cu bucurie, ii cartiruiau fara a se opune, caci, de aceasta data, soldatul rus nu era acel de la 1848 si 1854, care pe unde trecea parjolea. Intrand in lupta si armata romana, chemata in ajutor de de Marele Duce Nicolae, comandantul ostilor rusesti de peste Dunare, bacauanii mai in fiecare zi se gandeau la mijloacele de a face mai usor traiul soldatului roman intrat in foc”.

Dar ce a facut imparatul rus la Bacau? “… La Gara urbei Bacau s-a dat jos din vagoanele imperiale, care erau de o rara frumusete a le privi. Era cu Gorceacov, marele cancelar al sau, si cu Statul sau Major”. Dupa ce a dat mana cu reprezentantii urbei Bacaului, imparatul a salutat multimea , apoi s-a urcat in tren, indreptandu-se spre Rusia. Fireste, in Bacau, luni de zile, pe strazi, in restaurante, in fiecare casa nu s-a vorbit decat despre vizita lui Alexandru al II-lea, fiecare adaugand povestii cate ceva de la el. A fost unicul imparat care a calcat pe caldaram bacauan. (Ap. Eugen Sendrea, Istoria necunoscuta a Bacaului, vol. III, Editura Vicovia, 2013).

Costache Radu (1832 – 1908), “primul cronicar modern al Bacaului”- cum il numeste regretatul critic si istoric literar Eugen Budau – , relateaza in lucrarea sa fundamentala, “Bacaul de la 1850 la 1900” despre o vizita facuta la Bacau de regale Carol I si principele Ferdinand. Sa urmarim relatarea avocatului, ziaristului, dramaturgului si omului politic Costache Radu, care a fost, timp de doua mandate (1889 – 1890 si 1894 – 1895), primar al orasului Bacau:

“In septembrie 1889 au fost la Bacau marile manevre regale, cu doua corpuri de armata, al treilea si al patrulea. In tot timpul manevrelor, orasul a fost in deplina sarbatoare, in multa animatie; caci M.S. Regele Carol si A.S.R. Principele Ferdinand au stat sapte zile la Bacau, avand cartierul general in casele lui I. Iurasc.

In seara intaia s-a facut retragerea cu torte inaintea palatului administrative, fiind opt muzici militare sub conducerea inspectorului Hubsch. A doua zi, M.S. si A.S.R., impreuna cu toti atasatii straini, s-au dus la Racaciuni, unde s-au aruncat pontoane, peste apa Siretului trecand artileria si cavaleria. In ziua a treia, pe dealul de la Serbanesti s-a primit defilarea corpului al patrulea ce venea dinspre Roman. In ziua a patra au fost manevre la podul de la Holt. Ofensiva o avea generalul Cantili, care venea dinspre Prut, si apararea podului o avea generalul Racovita. S-a dat o lupta si generalul Cantili s-a retras in satul Campeni iar generalul Racovita a trecut cu armata sa podul, urmarind pe inamic. In ziua a cincea a fost marea manevra in satul Campeni. Armata de sub comanda generalului Racovita a luat ofensiva spre a scoate din pozitii armata de sub comanda generalului Cantili. Artileria si cavaleria erau sub comanda generalului Radovici. Dupa o lupta de patru ore, armata generalului Cantili a inceput sa se retraga si retragerea – dupa spusele celor competenti – a fost cu mult tact si chibzuiala. La ambele manevre, aproape jumatate din oras a insotit pe rege si armata. Copiii de la scoli au fost invoiti sa vina la locul de lupta. A sasea zi a fost marea defilare pe campul de la Hemeius, tinand patru ore si jumatate. Fiind mai aproape de oras, tot campul era plin de oraseni, de tarani veniti de prin sate si multi din orasele invecinate, Roman si Piatra, care sosira cu trenuri de placere.

In toate zilele, la masa regelui au fost invitati pe rand toti deputatii, toti notabilii orasului, toate autoritatile si toate persoanele politice, din orice partid. La masa din ziua defilarii au luat parte si toti ofiterii superiori. M.S. refele a ridicat intaiul toast pentru armata, cu multa satisfactie pentru reusita manevrelor si mandru ca e seful ei. A raspuns domnul ministru de razboi, generalul Manu, multumind majestatii sale de solicitudinea ce are pentru armata. Apoi Majestatea Sa a ridicat al doilea toast pentru cetatenii bacauani, multumind de primirea calduroasa ce I s-a facut. Am raspuns eu, ca primar. Nu-mi aduc bine aminte de tot ce am zis, dar am sfarsit cu aceste cuvinte: “ … Sa traiesti, Maiestate! Izbanda in toate intreprinderile voastre si, oriunde veti merge, sa intalniti in cale tot inimi calde sip line de patriotism ca ale cetatenilor bacauani. Sa traiasca Maria Sa Regina! Sa traiasca Alteta Sa regala, Principele Ferdinand ! Sa traiasca brava armata romana!…”

A saptea zi, M.S. Regele si cu toata suita a asistat la gara, observand imbarcarea trupelor. Apoi, la 11 ore dimineata, a plecat impreuna si cu ministrii Lascar Catargiu si generalul Manu spre Iasi”.

„Cine te-a vizitat nu te mai poate uita, căci în mijlocul darurilor tale neîntrecute şi a frumuseţilor tale încântătoare, sufletul lui a vibrat adânc. În Slănic ochiul se desfată, mintea se recreează, sufletul întreg vibrează de emoţii puternice. … Fii dar în veci binecuvântat fermecător colţ de rai pământesc!”
Cleopatra Tăutu – 1934

„La anul 1800, iulie în 20, în ziua de Sfântul Ilie, mergând D. Sărdar Mihălucă (Mihalachi Spiridon – n.n.) cu păscarii săi ca să pescuiască păstrăvi prin susul apei Slănicului şi ajungând sub muntele Puful la o strâmtoare de stânci ca de 4 stânjeni prin care se varsă Slănicul, acolo unul din păscari eşind pe malul despre amiază zi şi văzând că dintr-o stâncă curge o apă limpede ca cristalul, s-au îndemnat a o gusta şi aflându-o că este acră au spus d. Sărdar, care trecând peste Slănic şi încredinţându-se că aceea este apă minerală curiozitatea îndemnându-l a mai cerceta împregiur au mai descoperit şi alte două izvoare, pe care, după aceea, au stăruit a le publica îndeobşte ca ape vindecătoare, unde, din timp în timp, bolnavii mergeau şi le foloseau, însă desimea pădurii din acea strâmtoare înfăţişând pe atunce o sălbatică şi fioroasă privelişte vizitatorilor, au îndemnat pe d. Serdar de a curăţa pădurea din strâmtoare, precum şi de pe un podiş, pe care, cu vremea, au înfiinţat mai mult de 40 de odăi pentru adăpostirea bolnavilor.

Până la anul 1820, puţini pătimaşi mergeau acolo, nefiind încă bine ştiute acele ape; eară de la acel an, treptat sporeşte numărul lor”, scria dr. Anastasie Fătu în lucrarea Descrierea apei simple şi a apelor minerale din Moldova, apărută la Iaşi în anul 1851. O variantă a acestei întâmplări, publicată în Marele Dicţionar geografic al României, menţionează că serdarul Mihalache Spiridon a descoperit primul izvor în timpul unei vânători. Cu tot caracterul de legendă al descrierilor respective, putem aprecia ca primă atestare a apelor minerale de la Slănic anul 1800, dr. A. Fătu fiind contemporan evenimentelor.

Efectul miraculos al acestor ape minerale, care au început a fi folosite de primii bolnavi în anul 1812, deşi nu se făcuse încă analiza lor, precum şi publicitatea crescândă l-au determinat pe domnitorul Ioniţă Sandu Sturdza să dea, la 24 iunie 1824, un hrisov prin care a stabilit prima rânduială a băilor din Slănicul Moldovei, din care spicuim: „… râvnitori fiind de a înmulţi facerile de bine cele spre obştească folosinţa Patriei, socotit-am şi fiindcă la ţânutul Bacăului, lângă Ocna, la pârăul Slănicului, s-au aflat izvor de apă, care, după cercările noastre ce s-au făcut, s-au găsit a fi folositoare pentru feliuri di slăbiciuni ale sănătăţii, de câţiva ani s-au şi obişnuit a merge acolo mulţi pentru facirea de feredei … negăsind loc di adăpostire, unde să poată face feredei, am găsit a fi de trebuinţă şi lucrul cel mai creştinesc, de a să face acolo oareşcare punire la cale de înlesnire pentru oamenii acei nevoiţi şi săraci. … Iată prin acest al nostru domnesc hrisov, hotărâm şi însărcinăm cu această trebuinţă pi credincios boierul nostru, dumnealui Mihail Spiridon, biv vel sărdar … să facă zăci odăi la locul ci să va socoti mai bun lângă borviz …”

La mijlocul veacului al XIX-lea localitatea a trecut în proprietatea Eforiei Casei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, care în câţiva ani a început să construiască hoteluri (Racoviţă, Cerbu, Puf, Zimbru, Nemira) şi vile, a regularizat cursul râului Slănic, a captat noi izvoare, a amenajat parcul, a construit Cazinoul etc, devenind cea mai de seamă staţiune balneoclimaterică din ţară, căpătându-şi renumele de „Perla Moldovei”.

Dezvoltându-se an de an, în perioada 1890-1916 staţiunea ajunge un adevărat rai pentru suferinzi, dar şi pentru cei care doreau să se relaxeze. În anul 1891 staţiunea a fost vizitată de regele Carol I, care a rămas plăcut impresionat de cele văzute.

În timpul Primului Război Mondial, Slănicul Moldovei, aflat în zona primei linii a frontului, a fost bombardat în mai multe rânduri de pe munţii Cerbu şi Pufu. Din vechea strălucire a localităţii, din clădirile impresionante şi instalaţiile moderne la sfârşitul războiului au rămas doar ruine şi mormane de cărămidă şi piatră.

Reconstrucţia localităţii a durat ani de zile. Epitropia a vândut unele imobile şi terenuri la persoane particulare, care au construit noi vile ori au refăcut câteva din cele vechi. În anul 1934 s-a terminat renovarea complexului Racoviţă, grav afectat de bombardamente. De asemenea, o serie de instituţii – Banca Naţională, Poşta, C.F.R. şi altele – şi-au realizat construcţii proprii. S-a ajuns ca la sfârşitul perioadei interbelice staţiunea să depăşească în strălucire Slănicul anului 1916, iar faima să treacă mult graniţele ţării, ca loc ales de Dumnezeu pentru tămăduirea bolnavilor şi pentru frumuseţea sa de adevărată bijuterie naturală.

Staţiunea a avut un parcurs ascendent şi după 1948, an în care vilele au trecut în proprietatea statului şi au fost puse la dispoziţia publicului larg. Mai mult chiar, au fost construite noi şi moderne spaţii de cazare, masă şi tratament, completate cu variate posibilităţi de petrecere plăcută a timpului în staţiune şi împrejurimi, la izvoarele dătătoare de sănătate sau la odihnă venind tot felul de categorii de oameni de prin diferite locuri. Este şi un foarte propice spaţiu de pregătire a sportivilor.

De-a lungul timpului în staţiune şi-au petrecut o parte din timp o serie de personalităţi de prim rang, dintre care amintim pe mitropolitul Veniamin Costache, Costachi Conachi, Costache Negri, Ion Creangă, Nicu Gane, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu şi mulţi alţii, unii dintre aceştia aşternând pe hârtie frumoase gânduri despre Slănic.

După evenimentele din anul 1989, Slănicul Moldovei, ca de altfel şi alte staţiuni, a avut o perioadă de regres, dar în ultimii ani au început a se produce schimbări majore. S-au renovat unele din vechile construcţii, s-au construit altele moderne, au fost atraşi investitori în turism. A fost ridicată ştacheta în ceea ce priveşte condiţiile de cazare, tratament, odihnă şi relaxare, hotelurile şi pensiunile private fiind în pas cu cerinţele timpului. Mai mult decât atât, autorităţile locale au făcut posibilă o investiţie deosebită: pârtia de schi, care va fi inaugurată în iarna 2013/2014 şi va fi cea mai modernă din ţară şi între cele mai bune din Europa. La Slănic Moldova parteneriatul public-privat a avut şi are rezultate dintre cele mai bune.

Cadrul natural, proprietăţile deosebite ale apelor care ţâşnesc din măruntaiele munţilor de aici şi mijloacele de cură şi tratament fac şi vor face din Slănic Moldova una din destinaţiile preferate ale celor care voiesc să-şi îngrijească sănătatea, să-şi refacă forţele, ori să se odihnească. Cine a călcat o dată în Slănic se îndrăgosteşte de acesta şi pleacă cu dorinţa de a reveni cât mai curând şi mai des.

Vilică Munteanu – Arhivele Naţionale Bacău

Pare de necrezut, dar vestita Biserica “Precista” din Bacau a avut – pana in primul deceniu al secolului XX – doua turle! Iata povestea acestui stravechi lacas de cult. La 1900, ctitoria lui Alexandru Voievod arata jalnic: “Privita din partea de nord, are mai mult aspectul unei biserici parasite, din cauza caderii tencuielii si a multor culori, in care predomina negrul, iar in partea de sud, peretele fiind mai ferit de furtuni, e intr-o stare mai buna, iar in schimb plafonul de sub streasina e cazut, din cauza acoperisului stramt, in curand se va resimti din cauza ploilor si bolta bisericii, oricat de rezistenta ar fi. Pe peretii interiori, aproape nu se mai distinge chipul sfintilor, in multe parti sunt imposibil de reconstituit picturile sa, daca se va lasa asa, nu se va mai cunoaste nimic din ce a fost. O infatisare nu tocmai placuta ii da bisericii si gardul ce imprejmuieste curtea, caci e putrd si in multe parti cazut”.

Cum de a cazut acesta vestita constructie voievodala?

Dupa cum se stie, biserica a fost tarnosita la 1 ianuarie 1491. Pisania daltuita in piatra glasuieste: “Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, bine cinstitorul si de Hristos iubitorul Alexandru Voievod a zidit acest hram intru numele Adormirii Precistei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei si s-a savarsit in anul 6999, luna ianuarie 1” (traducere facuta de Nicolae Iorga –n.n.). Alexandru Voievod si tatal sau, marele Stefan Voievod, domnul Moldovei, au asistat la tarnosire. Dar de ce chiar la inceput de an? Majoritatea bisericilor ridicate de Stefan cel Mare se ridicau planificat, lucrarile demarand de obicei in luna mai si fiind finalizate in octombrie, timpul constructiei – foarte scurt pentru acea vreme – datorandu-se faptului ca Stefan stia sa mobilizeze forte importante intr-un singur punct. Sa ne amintim ca Cetatea Chiliei a fost ridicata in doar cateva saptamani, cu ajutorul a 800 de mesteri zidari si a peste 17.000 de ajutoare! Dar “precista” a fost terminate si tarnosita in plina iarna. Care sa fie explicatia? In primul rand, evenimentele vremii. Nori negri se rostogoleau asupra micii Tari a Moldovei. Polonezii, gata a interveni in treburile interne, turcii in expansiune, rusii in crestere, ungurii cu ochii atintiti, muntenii gata de compromisuri si ardelenii impinsi de la spate… Un singur gand il facea pe Stefan sa grabeasca totul si sa treaca peste orice traditie. Si acest gand era URGENTA.

Alexandru, vrednicul sau fiu, trebuia sa treaca urgent la reorganizarea si intarirea Tarii de Jos. Din nefericire, el va dispare prematur de pe scena tarii, chiar atunci cand tara isi punea mai mult ca niciodata speranta in el. Dupa moartea lui neasteptata, Curtile Domnesti de la Bacau scad, incet dar sigur, din importanta. Asa cum pe drept spune arhologul bacauan Alexandru Artimon, “din 1517 ele raman doar o amintire”. Ce se intampla, insa, cu Biserica “Precista”? La 1598, biserica functiona. Eremia Movila Voievod, desi foarte ocupat cu nenumaratele si incurcatele treburi ale domniei, gaseste timp si pentru restaurarea “Tetraevangheliarului de la Bacau”, care fusese daruit ctitoriei sale de la Bacau chiar de Alexandru Voievod, la slujba de tarnosire a bisericii: “Cu bunavointa Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, Io Alexandru Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, fiul marelui Stefan Voevod, a scris si a ferecat acest Tetraevangheliar bisericii sale care (este) in Bacau, casa preasfintei noastre Nascatoare de Dumnezeu si pururea feciara Maria, cu mana mult pacatosului diacon Theodor, in zilele binecinstitorului si de Hristos iubitorului Stefan Voevod, in anul al 35-lea al domniei lui, in anul 6999 (1491-n.n.), luna aprilie 23”.

Cu siguranta, Tetraevangheliarul a fost scris si impodobit cu patru miniaturi (doua reproduceri se afla in catalogul Expozitiei din 1913, de la Moscova-n.n.), de catre diaconul Teodor Marisescul. De la “Trei Ierarhi” a ajuns, insa, si un panaghiar, comandat tot de Alexandru: “Io Alexandru Voevod, fiul lui Stefan Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii moldovei, a facut acest panaghiar ca sa stea la biserica din Bacau”. Pe acesta era infatisata Inaltarea lui Iisus Hristos, iar inauntru “este sapat un tropar al acestuia”.

Trec anii, iar de Curtile de la Bacau si de biserica de aici nu se mai spune nimic. Nici Dimitrie Cantemir, care a trecut deseori prin Bacau, nu scrie nimic despre vechea ctitorie in celebra sa carte “Descrierea Moldovei”. Lasat in parasire, ansamblul de la “Precista” devine loc de aprovizionare cu piatra pentru targovetii bacauani. Din “curtile domnesti” vor ramane doar fundatiile si beciul. Centrul activitatii bacauane se muta spre zona actuala a Bisericii “Sf. Neculai” si catre actuala strada Bacovia. In 1821, “Precista” era in camp deschis si lumea mergea cu frica la biserica, de teama … lupilor!

La 29 iunie 1801, este pusa in biserica o icoana, pe care “am facut-o noi, Sandu Sturdza, impreuna cu sotia mea Soltana, pentru pomenirea noastra si pentru sufletul fiicei noastre Casandra”, iar un an mai tarziu, o alta icoana este adusa aici: “Aceasta sfanta icoana am ferecat-o eu Soltana pah cu banii din zestrea fiicei mele Casandra … si pentru aceasta am dat-o la sfanta manastire Precista la Bacau, ca sa ste in tinda bisericii unde este ingropata si Casandra si cine ar muta-o de acolo la alta biserica sau intr-alt loc sa fie blastamat de Sfanta “precista” si de trei sute si optusprezece Sfinti parinti”. Alte donatii de icoane vor fi facute apoi la 1833, 1840, 1850, 1864 …

Treptat, treptat, biserica revine in atentie, chiar daca, in 1894, avea doar 375 de enoriasi. Se gasesc, din fericire, si cativa donatori cu dare de mana, care intervin pentru renovarea bisericii. Primul dintre cei mai importanti donatori este “Nylos, fiu prea vestit al muzelor marete…”, care a primit “cu bucurie insarcinarea lucrarii, in luna august 1854” si care va pune ca pardoseala piatra patrata si deasupra caramida smaltuita, “cum fusese in vechime”, asa cum o va gasi si preotul Gheorghe Atanasiu in 1890, “cu caramizi smaltuite, asazate pe muche”, el adaugand podeaua de scanduri de stejar. Tot preotul Atanasiu plateste si zugravirea bisericii. Printre binefacatori se numara si arhimandritul Veniamin, care “face imbunatatiri radicale”, printer care si “turnul de lemn asezat deasupra portii, la intrare”. Prin 1893 “se repara si revopseste acoperisul, in 1895 s-a tencuit cu ciment soclul bisericii pana la inaltimea de un metrus-au facut din nou ulucile, s-a nivelat si s-a plantat aleea, ca din 1906 pana astazi (1910 – n.n.) nu s-a mai facut nimic”.

Incepand din anul 1911, Biserica “Precista” intra in atentia restauratorilor, astfel ca in anul 1933, gratie neobositelor eforturi ale preotului Teodor Zota, s-a terminat restaurarea acestui “important monument istoric de catre Comisiunea Monumentelor Istorice , desfiintandu-se pridvorul, turla din fata (clopotnita) care a fost adaus si turnul de la mijloc refacut in forma octogonala”. Tot acum se restaureaza si pictura de catre Constantin Ionescu, “sfintirea avand loc la 8 octombrie 1933, in prezenta episcopului Lucian Triteanul al Romanului”. In 1962 preotul Constantin Mardare reuseste sa demareze si sa coordoneze lucrarile de reorganizare a intregului complex bisericesc. Abia in 1966, pictorii Gheorghe Ciobanu si Gheorghe Trasculescu fac sondaje pentru a regasi picture veche. In lipsa acesteia, o noua pictura va fi executata de pictorul Arutin Avachian, care va rezista pana in 1981, cand din nou va fi repictata biserica. In 1985 ajunge paroh la Biserica “Precista” preotul Constantin Tomozei (actualul protopop de Bacau), care, impreuna cu preotul slujitor Constantin Gradinaru, cantaretul bisericesc Neculai Ion si cu membrii Consiliului parochial, a reusit sa mobilizeze credinciosii din parohie si, treptat, din intregul oras, pentru finalizarea lucrarilor de restaurare totala a ansamblului “Precista”. Asa au aparut, rand pe rand, poarta monumentala din incinta exterioara a bisericii (construita in 1986), impunatorul turn clopotnita (construit in 1987), lumanararul (construit in 1990), generoasa casa praznicala, iar intre timp a fost restaurata biserica, in intregime, de la temelie pana la acoperis.

Ansamblul “Precista” straluceste astazi ca in maretele vremuri de inceput.

Si acum, o intrebare de final: Stiti de ce Biserica “Precista” are o rezonanta aparte? Pentru ca, in peretii ei s-au pastrat vestitele “oale de rezonanta”.
(Ap. Eugen Sendrea, Istoria pe placul tuturor, Editura Vicovia, 2011).

O curte domneasca la Bacau? Pentru ce a ridicat-o Stefan cel Mare aici? Fireste, asezarea Bacaului era absolute strategica, dar si comerciala, localitatea fiind exact la intretaierea unor drumuri importante. Aceste lucruri nu-i puteau scapa marelui domnitor, care da porunca sa se ridice o curte domneasca aici, cu toate cele trebuitoare. Aici va fi asezat chiar “prea iubitul” fiu, Alexandru, care va guverna partea de sud a Moldovei. Lucrarile s-au desfasurat, dupa cum se pare, intre anii 1476 si 1481. Cand lucratorii s-au apucat de treaba, ei au trebuit sa razuiasca locul, deoarece inca se mai aflau acolo urme de la o alta curte, cea a lui Petru al II-lea.

Curtea nu e o constructie mareata. Avea un beci, care se mai pastreaza si astazi, cu doi piloni de piatra si o bolta de caramida. Pe fundatia de piatra de cariera, cu laturile de 12,80 x 10,80, s-au inaltat zidurile, fiind posibil ca aceasta constructie sa fi avut si etaj. Interiorul era, insa, demn de resedinta unui fiu de domnitor. Peretii erau ornamentati cu placi de perete, discuri smaltuite in diverse culori, cu reprezentari vegetale, florale si geometrice, dar si reprezentand cavaleri medievali. Fireste, nu lipsea stema Moldovei. In casa domneasca se foloseau zilnic cani, castroane, pahare si cupe. In oale-borcan era pastrata mancarea. Din toate punctele de vedere, frumusetea si bogatia acestor incaperi nu se deosebeau cu nimic de cele din cetatea de scaun, chiar daca, luata in ansamblul ei, curtea de la Bacau era mai mica decat cea de la Suceava. Din aceste incaperi, Alexandru emitea documente, caligrafiate de gramatici, cum ar fi cel din 18 ianuarie 1482, prin care se intitula “Alexander filius Domini Stephani Dei gracia Waywod regni Moldavie”, sau cel din 26 iunie 1488, in care isi spunea “Sandrinus Dei gracia filius illustrissimi principis Stephani Woiwode Moldavensis”.

Pentru paza, supraveghere si, probabil, locuinta a strajilor, se afla un turn de aparare. La aproape 10 ani de la infiintarea Curtii Domnesti, la 1 ianuarie 1491, era tarnosita si Biserica “Precista”. Tot ansamblul dadea acum aspectul unei adevarate curti domnesti, fiind protejat de o palisada de pamant si barne de lemn. Dar cea mai buna protectie venea de la cele doua ape care inconjurau aceasta curte, transformand-o intr-o adevarata insula: riul Bistrita, vijelios si greu de trecut, a carui albie inca se mai vede si azi, si paraul Negel, care isi avea cursul chiar prin actualul centru al Bacaului.

Mai multe campanii arheologice aveau sa ascoata la iveala marturii ale ale vietii ptrecute la Curtea Domneasca. Prima cercetare a avut loc intre 1967 si 1968, fiind atunci dezvelita o parte a Curtii, urmata de o alta campanie arheologica, intre 1984 si 1986, cand au fost extinse sapaturile si a fost dezvelita si o parte din fostul turn-locuinta. Arheologii au descoperit numeroase fragmente ceramice, o moneda turceasca din 1481, monede unguresti din 1538, 1543, 1556 si un bogat material ceramic de uz casnic, precum si multe obiecte din fier. Documentar, insa, curtile domnesti de aici sunt pomenite intr-un singur act, din 20 aprilie 1491, cand Manastirii Tazlau I se daruieste un sat “ascultator de curtile de la Bacau”.

Din nefericire, insa, existenta Curtilor de la Bacau n-a fost prea indelungata. Arheologii bacauani considera ca distrugerea lor a avut loc fie in timpul domniei lui Stefanita Voievod ((1517 – 1527), fie in timpul domniei lui Petru Rares (1527-1538). Si, totusi, spre deosebire de de suratele ei apropiate (curtile din Tazlau si Neamt), curtile de la Bacau aveau o particularitate distincta. Se stie ca Stefan era o adevarata “vulpe”, nelasand ca dusmanul sa-l ia prin surprindere. De informatiile primate la timp depindea mobilizarea oastei si caile de atac. Adversarii sai faceau totul pentru a-l surprinde si pentru a patra secretele ce priveau propria lor armata. Astfel, Mahomed al II-lea declara ca “daca un fir din barba mea ar cunoaste gandul meu l-as smulge”, iar regele polon Ioan Albert spunea : “Mi-as arde camasa de pe mine daca as sti ca-mi cunoaste planurile mele ascunse”.

Dar Stefan avea peste tot iscoade. Multi hangii erau in slujba domnitorului. Pe Matei Corvin l-au urmarit iscoadele pas cu pas in 1467, comunicandu-i permanent domnitorului pozitia, traseul si fortele inamicului. Regele Cazimir al Poloniei se afla, de asemenea, in atentia iscoadelor, incercarea de a-l prinde pe Stefan fiind dejucata tocmai datorita informatiilor primite la timp de domnul Moldovei. Stefan se afla in raporturi excelente cu brasovenii si, in afara de arme si postavuri, acestia ii transmiteau si pretioase informatii. Mesterul armurier Mihai ii comunica multe informatii despre lucrul turcilor.

Stefan la multumea brasovenilor: “Si ce va spune din partea domniei mele catre Domnia voastra omul vostru Mihai mesterul sa-l credeti in toate, caci sunt vorbele noastre”. La 20 aprilie 1471, Stefan ruga intr-o scrisoare pe prietenii sai brasoveni sa-l instiinteze daca turcii se indreapta impotriva sa (“catati bine, cu iscoade”). Iar la 4 februarie 1481, el le multumea din nou pentru stirile pe care i le trimisesera despre Tepelus. La 5 septembrie 1485, Ali-Bei il cauta cu disperare pe domnul Moldovei. Stefan le trimite turcilor o iscoada falsa, iar Asik-Pasa Zade scria, referitor la aceasta: “Incotro a plecat Stefan, unde se afla? Acel prins a vorbit asa: Stefan a plecat si s-a dus in vilaetul lesesc”. Tratativele din 1494 intre Ioan Albert si fratii sai, “in cel mai mare secret”, au fost cunoscute, de asemenea, de Stefan. Si multe din aceste pretioase informatii soseau, de cle mai multe ori, in primul rand aici, la Curtile de la Bacau.

Grosimea zidurilor de la Curtile din Bacau, peste 1,20 metri, ofera un indiciu important. Cladirea avea, cu siguranta, tainite. Nu erau simple vorbe ca “peretii trag cu urechea”, in zidurile groase ale cladirilor de acest gen erau deobicei amenajate ascunzatori speciale, in care se ascundeau spioni pentru a asculta ce se discuta in camere sau care serveau ca refugiu in cazul unui atac prin surprindere. Cu siguranta ca, din beciurile curtii, prin tunelul subteran care a existat pana in 1960, curtenii se puteau salva. Acest tunel, facut din caramizi asezate “pe muchie”, destul de inalt ca un om sa-l strabata in picioare, avea ca loc de iesire padurea ce se afla atunci pe locul unde este astazi Colegiul Tehnic “Anghel Saligny”. Avem vreo descriere a acestor tainite de la Curtea din Bacau? Deocamdata, nu. Doar un model de comparative ar fi ctitoria lui Duca-Voda, descrisa astfel, in 1842, de Alecu Russo: “… Palatul, in partea mijlocie, cuprinde tainite intunecoase, iar sub acestea vin beciuri sapate in pamant.

O scara de vreo 12 lespezi, stramta si lipita de peretele dinafara al palatului, duce la un balcon de piatra, unde, o alta usa, ingusta si scurta, da pas intr-o tinda boltita… in dreapta si in stanga tindei doua usi dau intrare in doua mici apartamente; cel din stanga cuprinde o sala destul de mare. Aceasta sala servea pentru primiri si sfaturi; ea comunica direct cu o camera luminata prin doua ferestre, tot spre ograda, asemine boltita si pardosita cu lespezi de caramida; in ungherul din fund, in dreapta, se vede o usa mica, ce se crede a fi comunicat, printr-o scaricica sapata in zid, cu tainitele de dedesubt, mai mici. Cea dintai are doua ferestre spre ograda. A doua camera, numita “odaia lui Voda”, primeste lumina din partea orasului Iasi. In ungherul din fund este o usa foarte ingusta si scurta, care se deschide in zidul dinspre ograda. O scaricica sapata in acel zid, si luminata numai printr-o fereastra rotunda, duce intr-o camera numita “ietacul doamnei” si care se gaseste sub “odaia lui Voda”.

Aceasta camera misterioasa, putin ridicata si luminata prin doua metereze, are in fund un soi de scobire in zid, care servea de vatra. Ferestrele ei privesc in partea Prutului. Asadar, randul de sus al palatului se compune din cinci camere, dintre care una tainica si subasezata. Iar intrarea in tainite se gaseste in peretele palatului care priveste spre oras”.

Unde se aflau tainitele Curtii Domnesti de la Bacau? Las raspunsul la aceasta intrebare pe seama experimentatilor si pasionatilor argeologi de la Complexul Muzeal Judetean “Iulian Antonescu”. (Ap. Eugen Sendrea, Istoria pe placul tuturor, Editura Vicovia, 2011).

Strada Şindilită nr. 15, Calea Judeţeană nr. 15, Strada Gimnaziului Ferdinand nr. 4, Strada Regina Maria nr. 9 … Străzi, adrese din Bacăul de altădată? Nu, este o singură adresă şi o singură casă, este casa BACOVIA.

Preotul Gh. Vassian, Alecu Drăghici, Lucreţia Th. Galleriu sunt cei care au stăpânit această casă înaintea familiei Vasiliu. În anul 1872 preotul Vassian a vândut casa din strada Şindilită nr. 15 lui Alecu Drăghici, acesta o ipotechează în anul 1881, pe termen de 20 de ani, Societăţii Creditului Funciar Urban din Bucureşti pentru suma de 9.000 de lei. După numai 5 ani imobilul este vândut Lucreţiei Th. Galleriu care prea şi ipoteca. La un an de la cumpărare, în 1887, noua proprietară constituie o nouă ipotecă asupra casei pentru alţi 4.000 de lei, la aceeaşi societate, pe termen de 30 de ani.

În 3 iulie 1895 Zoe Vasiliu, mama poetului, cu consimţământul soţului ei Dimitrie Vasiliu, cumpără casa din strada Gimnaziului Ferdinand nr. 4, fostă Calea Judeţeană, de la Lucreţia Th. Galleriu, preluând şi cele două ipoteci. Preţul vânzării a fost de 13.290 de lei şi 56 de bani, din care Zoe a plătit Lucreţiei 6.000 de lei, restul urmând să-i plătească Societăţii de credit în condiţiile contractelor ipotecare.
Deoarece casa a fost cumpărată de Zoe în anul 1895 probabil că s-a mutat cu copiii în ea încă în acel an şi nu doar din 1906. Nu ar fi cumpărat o casă grevată de două ipoteci dacă nu ar fi dorit să locuiască imediat în ea. Posibil ca acesta să fie momentul în care cei doi soţi s-au separat: Zoe cu copiii pe strada Gimnaziului Ferdinand, iar Dimitrie pe strada Mare şi pe strada Bacău-Piatra aşa cum apar de altfel în lista proprietarilor de case din Bacău în anul 1898. Afirmaţia este susţinută şi de actul încheiat în anul 1890 de către cei doi soţi. Dimitrie o asigura pe Zoe, constituindu-i ipotecă de prim rang asupra proprietăţii lui din strada Roman-Focşani pentru suma de 14.000 de lei. Banii reprezentau valoarea averii rămase de la părinţii Zoei şi anume, conform actului, Gheorghe şi Profira Langa din comuna Pânceşti, judeţul Roman.

Existenţa acestui act a elucidat misterul care plana asupra numelui bunicii materne a poetului. Iată deci că o chema Profira şi probabil a participat la căsătoria fiicei sale Zoe cu Dimitrie în anul 1875.
Desigur că nu a fost uşor pentru familia Vasiliu să plătească cele două ipoteci cu care era îndatorată casa, dar, aşa după cum rezultă din documente, ele au fost plătite la termene astfel că prima ipotecă este radiată în 1901, iar a doua în 1910. Cercetarea documentelor păstrate la Arhivele Naţionale Bacău au dovedit că Dimitrie Vasiliu era nu numai un bun negustor ci şi un bun agent imobiliar, achiziţionând şi apoi vânzând numeroase proprietăţi între anii 1878 – 1911. Probabil că după ce şi-a vândut şi ultima afacere Dimitrie s-a mutat şi el pe strada Gimnaziului alături de Zoe.

După moartea lui Dimitrie şi apoi a Zoei Vasiliu copiii familiei nu au păstrat casa. În septembrie 1932 imobilul din strada Gimnaziului, devenită între timp Regina Maria nr. 9, este vândut lui Bercu Rozemberg. Acesta îl vinde la rândul său Ittei şi lui Ithoc Oceacovschi în anul 1946, pentru ca un an mai târziu să fie din nou vândut soţilor Rebeca şi Carol Abramovici. În decurs de 75 de ani casa a avut nu mai puţin de 7 proprietari, dar cei care au locuit mai mult în ea au fost membrii familiei Vasiliu, casa ascunzând încă multe din secretele poetului…

Cercetând autorizaţiile de construire din anii 1872 – 1947 nu a fost depistată autorizaţia de construire a casei sau de refacere majoră a ei. Pot exista două explicaţii: ori casa nu a suferit modificări importante în timp de la construire, ori nu s-au păstrat aceste documente. Deoarece nu s-au identificat acte de vânzare cumpărare mai vechi de 1872 nu putem şti cu siguranţă nici dacă primul proprietar a fost preotul Vassian, dar cu siguranţă ştim că a fost şi trebuie să rămână casa Bacovia.

Trecând pe lângă puţinele case vechi care ne amintesc de Bacăul de odinioară ne întrebăm oare care le sunt tainele, care este istoria lor? Sau, preocupaţi de problemele noastre zilnice nici nu le băgăm în seamă. Şi totuşi băcăuani de astăzi opriţi-vă măcar o clipă lângă casa BACOVIA şi faceţi ceva pentru ca ea să rămână… casa cu secrete a poetului.

Anexe: Actul de ipotecă din 11 septembrie 1890, prin care Dimitrie Vasiliu o asigură pe soţia sa, Zoia Vasiliu pentru suma de 14.000 de lei şi actul de vânzare-cumpărare din 3 iulie 1895, prin care Zoea Vasiliu a cumpărat casa care face obiectul articolului, scanate şi transcrise.

Act de hipotecă

Subscrisul Dimitrie Vasiliu, comerciant din urba Bacău, constat prin presentul act, că în urma căsătoriei dintre mine şi consoarta mia, Zoia Vasiliu, născută Langa, dispunând cu al Dsale consimtiment de averea sa parafernală remasă de la defuncţii mei socri şi ai sei părinţi Gheorghie şi Profira Langa din comuna Pănceşti, judeţul Roman şi această avere consistând din suma de (14000) patrusprezece mii lei preţul averii imobiliare care sau desfăcut prin vânzare; asigur prin acest act pe soţia mia pentru suma de 14000 lei cu primă hipotecă în imobilul ce posed în urba Bacău, strada Roman – Focşani care este casa cu dugheana şi hanul compuse din un singur corp de clădire cu toate atenansele dependinte de el împreună cu întregul trup al locului dupe stăpâniria şi îngrăditura actuală care în faţă se megieşeşte cu strada Roman – Focşani, în partia din sus cu proprietatea Dlui Ioan Gheorghiu, în partia din jos cu proprietatea Dlui Marcu Sin Aron şi la fund cu proprietatea Dlui Marcu Braunştain; – Capitalul mencionat rămâne întrebuinţat în interesele mele şi fără nici un procent.

Subsemnata Zoia Vasiliu, născută Langa, declar că mă mulţumesc cu ipoteca ce mi se constitue în primul rang de cătră soţul meu Dimitrie Vasiliu în propriul Dsale imobil descris mai sus pentru asigurarea sumei de 14000 lei primită de Dsa din vânzarea averei mele parafernale remasă de la părinţii mei şi consimt la luarea înscripţiunei în primul rang asupra imobilului citat mai sus.

Drept care spre credinţă formându-se acest act sa subscris de noi autentificându-se şi înscriidu-se în registru respectiv de la Tribunalul judeţului Bacău conform legei astăzi la unsprezece septembrie 1890
ss. D. Vasiliu
ss. Z. Vasiliu
Redectat de mine
D. Vasiliu

No 774 Acte aut. Vol. III

Act de vindere cumpărare

Între subsemnaţii: Lucreţia Th. Galleriu cu consimţimântul soţului meu Theodor Galleriu şi Zoea Vasiliu cu consimţimântul soţului meu Dimitrie Vasiliu, cu toţii proprietari şi domiciliaţi în Bacău, s-a încheiat următorul act de vindere cumpărare:

Eu, Lucreţia Th. Galleriu declar că din libera mea voinţă şi fără se mi rezerv vre un drept, trec în de veciu proprietatea Dnei Zoea D. Vasiliu imobilul meu şi anume: casele cu locul lor şi atenansele aflate pe el, cuprinse în îngrăditura şi după stăpânirea de faţă, situate în Bacău pe strada Gimnaziului Ferdinand (fostă Calea Judeţiană) la No 4 şi care se învecinează la faţă cu strada Gimnaziului Ferdinand, la fund cu imobilul deff. Gh. Pavli şi Petru Ene, la o parte cu imobilul Dlui Angello Alberti şi la alta cu al Sf. Sale Preotul Costache Suţescu, şi care imobil a devenit în proprietatea mea prin cumpărătură de la Dl Alecu Drăghici conform actului de vânzare transcris de Tribunalul Bacău sub No 701 din 8 octombrie 1886

Preţul convenit între noi este de treisprezece mii două sute nouăzeci lei 56 bani (13.290 l. 56 b.), pe care eu vânzătoarea i-am primit astfel: şase mii lei i-am primit în numerariu în mâinile mele acum la facerea acestui act , iar restul de şapte mii două sute nouăzeci lei 56 bani Dna cumpărătoare îi va plăti la prima societate a Creditului Funciar Urban din Bucureşti la termenele stipulate prin actele de ipotecă, şi anume: acel transcris de Tribunalul Bacău la No 13 din 6 februarie 1881 şi acel înscris de acelaşi Tribunal la No 18 din 21 februarie 1887, unde aceste case sunt ipotecate. –
Alte sarcini nemaiexistând asupra imobilului ce vând Dnei Zoea D. Vasiliu, eu vânzătoarea iau asupra mea răspunderea totală a evicţiunelor ce s-ar ivi mai târziu. –

Dna cumpărătoare intră de drept şi de fapt în posesiunea caselor ce i-am vândut chiar de astăzi şi va dispune de ele în modul cum va găsi de cuviinţă ca o cumpărătoare de bună credinţă. Documentele de proprietate a acestui imobil fiind depuse la prima societate a Creditului Funciar Urban din Bucureşti, unde acest imobil este ipotecat, remâne ca Dna cumpărătoare se şi le primească de la această societate când va achita toată datoria ce există şi va radia ipotecile sus mencionate, când tot atunci va fi în drept a şi primi şi capitalul social depus la facerea împrumutului conform statutului acelei societăţi de credit, şi spre acest finit am predat Dnei Zoea D. Vasiliu tot acum recipisele de depunerea capitalului social şi acele de plata ratelor achitate până acum. –

Subsemnata Zoea D. Vasiliu cu consimţimântul soţului meu Dimitrie Vasiliu, declar că cu preţul şi condiţiunele sus specificate am cumpărat de la Dna Lucreţia Th. Galleriu casele din acest oraş cu tot locul şi atenansele cuprinse în îngrăditura şi megieşiele arătate prin actul de faţă şi am numărat Dnei vânzătoare suma de şase mii lei acum la facerea acestui act, iar restul de şapte mii două sute nouăzeci lei 56 bani îl voiu respunde la prima societate a Creditului Funciar Urban din Bucureşti la termenele stipulate prin actele de ipotecă vorbite mai sus, şi am primit de la Dna Lucreţia Th. Galleriu recipisele de depunerea capitalului social şi de achitarea ratelor de până acum. –
Subsemnatul Theodor Galleriu declar că consimt şi autoriz în totul pe soţia mea Lucreţia la vânzarea acestui imobil şi ader la condiţiunele cuprinse în actul de faţă. –
Subsemnatul Dimitrie Vasiliu declar că autoriz în totul pe soţia mea Zoea şi consimt la cumpărarea acestui imobil în condiţiunele cuprinse în actul de faţă. –
Pentru care s-a încheiat acest act ce se va autentifica şi transcrie conform legei.
Făcut în Bacău astăzi 3 iulie 1895

ss. L. Galleriu ss. Z. Vasiliu
consimt ca soţ, consimt ca soţ,
ss. Th. Galleriu ss. D. Vasiliu

Scris şi redactat de mine la cererea părţilor.
ss. indescifrabil

N. 925 aut. Vol. III

Eugenia Mărioara Mihalcea – Arhivele Naţionale Bacău

Una din cele mai interesante sintagme ale limbii romane, expresia “a-si gasi Bacaul”, a fost indelung controversata, tocmai pentru ca nu se cunostea sensul exact al termenului-cheie din componenta ei.

Astfel, A.T. Laurian si I.C. Massim, primii dintre lingvistii care o consemneaza, o explica, oarecum aproximativ si inexact, prin trouver son maitre, “a-si gasi nasul”, sau “a gasi ac de cojoc (cuiva)”. Ceva mai aproape de adevar este Alexandru Cihac, care o traduce prin “trouver son diable”, “a da de dracul”.

Si mai aproape de adevar este B.P. Hasdeu: “Si-a gasit Bacaul nu bacaul vrea sa spuna pur si simplu: a mers pana ce a dat de hotar, a ajuns la vama, a fost oprit si scotocit, n-a putut sa mearga inainte”.

Aceeasi opinie e preluata si de Costache Radu, in cunoscuta sa lucrare monografica “Bacaul de la 1850 la 1900: “Este o legenda care traieste din vremuri indepartate: “Ti-ai gasit Bacaul”. Unii zic ca nasterea acestei zicatoare ar fi inainte de Stefan cel Mare, caci la targul Bacau era vama pentru marfurile ce veneau din jos, si vamesii fiind oameni lacomi si fara privegherea altora, vamuiau cum le venea la indemana, incat negustorii, cand scapau, povesteau la oricine, zicand: Mi-am gasit Bacaul!”

Interesat si de acesta sintagma, asa cum a fost interesat sa descopere si etimologia toponimului Bacau, profesorul Liviu Chiscop contesta – cu argumente solide – explicatia gasita de B.P. Hasdeu: “In realitate, vama de la Bacau – ca si toate celelalte care vor fi existat pe atunci la noi – nu a fost create pentru a jefui, a asupri si a descuraja pe negutatorii autohtoni si straini, ci, dimpotriva, tocmai pentru a-i proteja si a-i stimula in vederea dezvoltarii comertului pe teritoriul Moldovei.

La Bacau, ca si in alte puncte de vama, existau depozite, pazite de straji, in care negustorii aveau posibilitatea sa-si puna la adapost marfurile, contra unie taxe, pana cand le puteau vinde sau transporta in alta parte”. De altfel, despre depozitarea marfurilor straine la Bacau vorbeste si un hrisov al lui Stefan cel Mare, din 1460: “Oricare negutitor va veni fie de oriunde si-si va depune marfurile la Bacau sa dea calugarilor vama cea mare de grivna, iar de marfurile trecatoare sa se ia dupa lege vama de car”.

Insasi prima atestare documentara a orasului Bacau in documente romanesti se datoreaza tocmai emiterii unui privilegiu vamal de catre Alexandru cel Bun pentru negustorii din Lvov, la 6 octombrie 1408. Textul documentului – reluat aproape fara modificari de catre voievozii ulteriori – avea putere de lege, excluzand eventualele abuzuri din partea vamesilor. Astfel, se preciza ca negustorii din Lvov vor plati, pentru postavurile pe care le duc in Tara Romaneasca, in afara de vama principala de la Suceava, si “o vama de 2 grosi de grivna la fruntarie, la Bacau, iar la intoarcere din Valahia cu marfa de acolo, fie piper, fie lana sau orice, vor plati o jumatate de rubla de argint la Bacau si o rubla intreaga la Suceava”.

Asadar, expresia a-si gasi bacaul nu poate avea nici o legatura cu faptul ca Bacaul fusese candva un important punct de vama, ci trebuie analizata pornind tocmai de la descoperirea ca bacau insemna opait, un obiect arhaic de iluminat, des utilizat si la ceremoniile funerare.

Profesorul Liviu Chiscop argumenteaza convingator: “In sintagma de care ne ocupam cuvantul bacau este intrebuintat in sens metonimic (abstractul prin concret) in acceptiunea sa figurate de “sfarsit”, “moarte”, incluzand si o nuanta metaforica. Expresia a-si gasi bacaul insemna, deci, initial, “a-si gasi sfarsitul, moartea”, asa cum o tradusese Al. Cihac. Ea este cu mult anterioara in limba noastra celeilalte locutiuni sinonime, si anume a da ortul popii, bazata si aceasta exact pe acelasi procedeu metonimic, ortul fiind moneda, de provenienta germana (a patra parte dintr-un leu romanesc – n.n.), care se platea preotului pentru slujba oficiata la inmormantarea cuiva”.

Sa mai aducem ca argument si un text reprodus din teatrul lui Vasile Alecsandri: “Ian asculta, mai badeo … Nu-mi umbla cu mata-n sac si-mi raspunde curat, cum te-ntreb, c-apoi iti gasesti bacau cu mine”. De remarcat ca termenul bacau nu este ortografiat cu majuscula, nici articulat si nici macar cu apostrof dupa u, autorul sugerand astfel ca personajul sau se refera, indubitabil, la un singur obiect dintr-o multitudine de obiecte similare, in speta la un singur bacau (“opait”), folosit si la privegherea mortilor, de care s-ar fi putut sa aiba nevoie interlocutorul sau in cazul in care nu se comporta cinstit.

Iar opaitele inca se mai foloseau la Bacau, inclusive pentru iluminatul strazilor, pana spre anii 1863-1864, asa cum precizeaza si Costache Radu in monografia “Bacaul de la 1850 la 1900”: “Iluminatul orasului se facea astfel: la 100 de stanjeni, iar prin mahalale la o departare si mai mar, cate un par infipt in pamant avea in varf un fanar mic si in fanar o lumanarica de seu. Si aceste fanare se aprindeau de niste oameni care se numeau “fanaragii” care faceau apoi si paza de noapte, strigand din cand in cand cat ii tinea gura: “Te vad! … te vad!…”.