O scriitoare de mare profunzime, cu o ținută morală demnă, cu mult curaj civic, am numit-o pe Ileana Mălăncioiu, dă dovadă de echilibru, atitudine rațională, admirabilă franchețe și simț al dreptății în interviurile acordate de-a lungul timpului, o selecție a acestora alcătuind volumul „Am reușit să rămân eu însămi”, apărut anul acesta la Editura Polirom. Oricare dintre aceste dialoguri cu publiciști, critici literari, poeți, prozatori se citește cu maxim interes, conținând mărturii și dezvăluiri interesante despre o epocă, mediul social- cultural, literatură, dar și despre sine.
Toate venind din partea unei personalități puternice, a unei femei cu o constituție fragilă, dar cu o voință fermă, cu principii solide, sănătoase, care a reușit, după cum mărturisește, să rămână ea însăși, în ciuda unor dure încercări ale vieții. Volumul se deschide cu o convorbire avută cu Gabriela Adameșteanu, în care Ileana Mălăncioiu explică de ce a simțit nevoia implicării într-o susținută activitate publicistică, după 1990, invocând o „etică a neuitării”. Scriitoarea vorbea (în 1994) despre criza morală a societății românești, cuprinsă de o blazare generală, amintind că „somnul națiunii naște monștri” și că pe oamenii care mai au conștiință că nu pot trezi națiunea, acest lucru ar trebui să-i îngrozească.
Cu Marta Petreu vorbește despre lucruri foarte personale, tulburătoare (în final, face și o glumă, ceea ce nu-i prea stă în fire, spunând că și-a „vândut sufletul” de dragul ei și al revistei Apostrof), mărturisind că scrisul a fost pentru ea, de multe ori, un exercițiu de salvare, de supraviețuire. Mai cu seamă în cazul poemelor din Sora mea de dincolo.
Ileana Mălăncioiu a avut curajul să se împotrivească în repetate rânduri abuzurilor, aberațiilor și nedreptăților regimului ceaușist, suportând grele consecințe, ani lungi de șomaj, dar a spus întotdeauna adevărul, cu tărie, în credința ei scrisul fiind „un fel de moarte a morții și înviere a vieții”. Ce expresie extraordinară! O luciditate tăioasă, o nedezmințită pasiune a adevărului întreg o caracterizează pe această scriitoare (a cărei spaimă cea mai mare este moarte psihică, doar ea o obsedează) cu o conștiință civică (însoțind-o fericit pe cea artistică) și un simț al demnității ieșite din comun, care a refuzat constant tranzacționismul, compromisurile, reușind să rămână ea însăși, „în pofida a toți și a toate”.
Spune ce gândește și nu uită nimic, văzând în memorie o „instanță identitară”. O Cassandră, dar și o Antigonă a vremurilor noastre, așa au numit-o unii comentatori ai operei sale. Din care amintesc volumele: Vina tragică, Arderea de tot, Urcarea muntelui, Călătorie spre mine însămi, A vorbi într-un pustiu, Crimă și moralitate. Principiile sale morale, firea intransigentă, cinstită o fac să deteste trasul sforilor din culise și oportunismul „autointitulatei elite” care, și astăzi, deși a trecut timpul totalitarismului comunist, se încolonează „cu orice preț după cineva”, ceea ce i se pare mult mai trist decât încolonarea forțată de odinioară.
Că tot s-a vorbit atâta despre lașitatea, trădarea și oportunismul intelectualilor. Chestiunea trebuie nuanțată, totuși, fiindcă neimplicarea nu e totuna cu lașitatea, prima fiind, în unele cazuri (în regimul totalitarist, de pildă) o dovadă de curaj, de demnitate, după cum nuanțează scriitoarea. Caracter exemplar, Ileanei Mălăncioiu îi sunt străine convenționalismul, concesiile și tot ce e căldicel, în general. Ea mizează pe cartea sincerității și spune cu franchețe ce crede despre confrați, vorbind cu admirație, căldură, despre cei care i-au fost modele, prieteni și nedându-se în lături de a condamna unele practici. Și se referă la favoritisme, atitudini discreționare, abuz de putere, la anomalii și nedreptăți flagrante din lumea literară, afirmând că mai aparține încă Uniunii Scriitorilor „din inerție”.
Poetă tragică prin excelență, înțelegând poezia ca mod de existență, destin, ea s-a dăruit cu fervoare și unei intense activități publicistice, în iluzia că lumea se poate schimba în bine, după cum mărturisește. A privit mereu în față adevărul și a spus, tranșant, cu duritate, lucruri incomode pentru mulți. Reproduc un citat foarte actual, din ce în ce mai actual, aș zice: „Despre rezistența prin cultură am scris de mai multe ori, revoltată de faptul că era batjocorită de te miri cine, în vreme ce asupra rezistenței prin incultură și prin impostură se păstra o tăcere mormântală, care nu prevestea nimic bun”.
În cartea cu interviuri „Am reușit să rămân eu însămi”, Ileana Mălăncioiu ni se revelă încă o dată, așa cum o vedea N. Steinhardt– „Curajoasă. Aspră. Le vede, le știe, le spune”. În numele unei etici a neuitării.
