La vreo 20 de kilometri de Bacău, în drumul ce duce spre Onești, la un moment dat, un indicator te îndeamnă să faci dreapta, spre Schitul „Doamna”, un așezământ monahal mai puțin cunoscut creștinilor nepracticanți. Însă, de cum treci panta nițel abruptă, nici nu ajungi la schit că priveliştea absolut magnifică te şi face să crezi că eşti într-un colţ de rai, deloc întâmplător așezat de Dumnezeu Bunul pe pământul nostru.
Pe-acel picior de plai, taman pe terenurile care, cândva, au aparţinut unei moşierese (al cărei nume i-a inspirat pe localnicii zonei să „boteze” dealul şi, mai târziu, schitul din apropiere), ei bine, pe acea gură de rai, îşi duce traiul liniştit un păstor voinic, mare şi la sfat, de-l cheamă Costinel Pricopi. De pământ, e din Bacău, chiar din cartierul CFR, dar de zeci de ani, familia lui s-a apucat de ciobănie, ajungând, acum, să numere peste 1.000 de oi din rasa selecţionată Ţurcana.
„Tatăl meu, fost pădurar, iar de origine, e din apropiere, din Strugari unde avea deja nişte pământ moştenit. Cu ce am mai cumpărat, după ’90, am încercat să facem o stână. Am făcut şi un pic de şcoală, mai întâi, profesionala de mecanică auto, şi, apoi, Liceul Agricol din Hemeiuşi, la seral”, povesteşte ciobanul nostru. Stâna este înconjurată de cele 11 hectare de fîneţe pe care le deţine în familie. Aflu că gospodăria este amplasată exact în punctul de graniţă dintre comunele Sănduleni, Bereşti – Tazlău şi Strugari.
Oaia şi-a pierdut strălucirea
E dezamăgit mai ales de sistem, care mai mult îi pune beţe-n roate decât să-l ajute. Dar, Costinel e ambiţios şi are în plan să nu cedeze în faţa greutăţilor, nici a străinilor sau a altor „cotropitori de neam”. Intenţia lui e să se asocieze cu prietenii lui mai tineri şi să dezvolte organizaţia profesională pe care o conduce ca şi vicepreşedinte.
„Am ambiţie şi vreau să fac ceva. O să încercăm noi, ăştia mai tineri, să împingem lucrurile mai departe. Altfel, o să ajungă toate oile noastre la export, la arabi, ciobanii o să plece prin ţări străine, iar românii o să mănânce… iarbă. Sistemul e cel care ne pune piedici, cum ajungi la funcţionari, în birou, te şi privesc de sus, de parcă ai fi venit să cerşeşti de la ei. Pentru că încă mai sunt angajaţi de o anumită vârstă şi, cât vor mai fi acolo, pe scaune, va fi greu pentru noi. Cred că, în primul rând, ar trebui schimbată mentalitatea angajaţilor de la stat, să înveţe şi ei că, de fapt, îşi iau salariile de pe munca noastră. Ei sunt împotriva românului şi nu pentru el”, îşi varsă năduful ciobanul de la Bârzuleşti. Necazul său e îndreptat şi spre lume, în general, care nu se mai apleacă spre muncile pe care le-au făcut dintotdeauna oamenii locului.
„Mi-aş dori ca măcar urmaşii mei să îmbrăţişeze această meserie, dar – nu vedeţi? – copiilor nu le mai place aşa ceva, au alte vise. Nu văd degrabă să mai apară un om căruia să-i placă munca la ţară. Dacă se naşte unul la un milion. Pentru că nu merită să faci asta! Noi ne-am învăţat aşa, să ducem greul, dar nu ai niciun avantaj. Munceşti mai mult pentru că ţi-e drag de oi, nicidecum ca să te îmbogăţeşti. Nici la 1.000 de oi, cum am eu”, spune cu necaz ciobanul Costinel. Oaia nu mai are preţ, ajungând în prezent să coste…6 lei kilogramul, în viu, la negustorii care fac achiziţii pentru ţările arabe. Ciudat e că, în urmă cu vreo 4 ani, exact în perioada de criză, kilogramul de miel se vindea şi cu 11-12 lei în viu. Or, pe el îl costă circa 160 de lei să aducă mielul la o greutate de peste 20 de kilograme, iar preţul plătit de samsari sau chiar şi în piaţă îl scoate sub investiţia făcută în animal.
„Românul nu mai mănâncă miel de Paşte, ci, ca afară, raţă, struţ, iepure, fazan”
„Cred că românul nu mai mănâncă de Paşte carne de miel. Nu ştiu, ori nu mai are bani ori consumă, ca afară, raţă, struţ, iepure, fazan sau altceva. Nici în piaţă nu prea ajung cu mieii. Avem clienţii noştri, vreo 50, din Bacău, dar şi de la Comăneşti, de la Moineşti etc. care, de vreo 14 ani, ne sună şi ne anunţă că vor să cumpere de Paşte. La munte, nu prea găseşti miei mari ca ai mei, poate şi din cauză că nu le dau de mâncare cum trebuie. Păi, eu, până acum, cred că le-am dat vreo 10.000 de baloţi de iarbă şi pe puţin 35 de tone de grăunţe de porumb”, calculează scurt ciobanul din Bârzuleşti.
Norocul lui e că, de vreo trei ani, a prins un contract pe lapte cu o fabrică de profil din Braşov, deţinută de un grec. Acolo, ajung, din mai şi până în august, atât cât ţine sezonul, peste 30 de tone de lapte de oaie de cea mai bună calitate, la un preţ de 2,6 lei pe litru, e drept, în scădere, faţă de anul trecut, cu 10 bani. „E scăparea noastră, vă spun sincer. La două zile, vin cisternele şi iau laptele, plata o fac la lună, e perfect. Nici caşul nu ne ajută prea mult. Înainte, îl vindeam angro, la piaţă, în Oneşti, dar – ştie toată lumea – acolo, nu ai loc de «negustori», ei fac preţul.
Plus că e pierdere de timp, trebuie să ai mereu un om acolo, or, noi avem treabă aici, la stână”, îmi explică proprietarul de oi. Nici cu lâna nu stă prea prost, deşi, în toată ţara, au cam dispărut mai toate fabricile care o foloseau la postavuri şi alte asemenea. Spre mulţumirea lui, cam trei tone din lâna mai de calitate care rezultă anual de la tunsoare le dă la Sibiu, cu 1,5 lei, uneori chiar cu 3 lei kilogramul, unor prieteni de acolo, care o iau pentru a o da mai departe unor depozite din zonă ale afaceriştilor turci.
Punct şi…de la capăt
20 din 24 de ore, Costin e printre oile lui, deşi are vreo cinci ciobani care-l ajută, toţi oameni de nădejde. Vorba ceea: „Ochii stăpânului îngraşă vita”. Aşa că, la stână, îl găseşti fie că e vară, cu soare arzător, fie iarnă şi frig, înconjurat de mama – natură, cu tot cu lighioanele care-i dau târcoale în perioadele grele de foamete. Au fost ani când aproape că nu era zi să nu dea lupii iama printre oi. Nădejdea sunt cei mulţi câini pe care-i are în jurul stânii, din rasele ciobănesc bucovinean şi ciobănesc carpatin.
Liderul pare a fi cel care răspunde la aplelativul „Roşu”. Îl ţine mai mult în lanţ, tocmai pentru că are „boală pe miei” de când l-a luat de la stâna de oi sterpe de la munte, din Covasna. „Oieritul e o boală grea, care-ţi intră în sânge. E un microb, exact ca pescuitul sau fotbalul pentru unii. Greu de te laşi de el. Iar, când, totuşi, decizi să-l dai deoparte, atunci nu vrei să mai auzi de nimic legat de el”, mai spune sfătos ciobanul din Bârzuleşti. Aşa cum i s-a întâmplat în urmă cu vreo 18 ani, când a decis să-şi vândă oile şi să pribegească printre străini.
„Atunci, oaia nu mai avea preţ deloc-deloc. M-am supărat, am vândut tot şi am plecat în Italia, unde am stat vreo trei luni. N-am plecat la muncă, nu, pentru că aveam bani. Pur şi simplu, am făcut ce am vrut. Hm, am stat un pic la mare. Cum s-ar zice, am fost un pic boier. Am mai păstrat vreo 50 de oi şi, când m-am întors, m-am apucat iar de oierit, am luat altele”, povesteşte plin de savoare ciobanul de pe Dealul Doamnei.
Reţete fără secrete, direct din struga oilor
La stână, oamenii mănâncă mai sănătos decât cei de la oraş. Pe lângă mâncarea pe care o găteşte mama lui Costinel, în fiecare zi, pentru ciobanii care au grijă de oi, pe mesele din lemn mai găseşti măcar o dată – de două ori pe lună şi câte ceva ce rar (sau deloc) găseşti la restaurant. Din când în când, alături de oamenii de la stână, îşi răsfaţă papilele gustative şi ciobanul nostru care, de ceva timp, a renunţat la Coca Cola, până nu demult „viaţa lui”.
Îl rog să-mi dea câteva reţete de-ale ciobanilor. „Vă spun, pastrama e cea mai delicioasă. De exemplu, noi o facem cu acele condimente din baiţ pe care cred că le pune toată lumea – sare, piper, usturoi, busuioc etc. – şi musai…apă minerală. O punem la scurs şi, apoi, la afumat. La stână, mai facem şi cârlan la ceaun, o altă delicatesă. Dar, la ceaun, pe pirostrii, cu foc de lemne, în natură, că, pe aragaz, niciodată nu o să iasă aşa de bun.
Prima dată, punem ceapa la călit cu puţin unt, adăugăm carnea şi acoperim cu apă minerală şi vreo două doze de bere. Se dă totul în clocot, după care mai punem alte legume – cartofi, roşii, ardei, usturoi – plus vreo cinci mere. Lăsăm la fiert, acoperit cu un capac, până se topesc de tot legumele, iar carnea se desprinde singură de pe os. Vă garantez că sosul e mai bun decât carnea în sine, e cumva ca gulaşul unguresc”, îmi explică ciobănaşul de pe Dealul Doamnei.
