Pe unii dintre băcăuanii noștri, viața și destinul i-au îndepărtat de locurile natale, de casă, de familie. Dar le e mereu dor. Le e dor de tot ce au lăsat în urmă, de „acasă”, de originea românească. A-ți fi dor e omenește.
De altfel, acest sentiment nu are corespondent în alte limbi ale pământului, însă intervine, treptat, frica de a uita. Cu această frică permanentă, ei trăiesc acum printre străini, muncesc, învaţă, supravieţuiesc.
Însă anual, sau atunci când îi potopesc dorul, revin în țară, în locurile dragi sufletului lor, în orașul în care au crescut. Își revăd părinții, prietenii, retrăiesc amintiri, se bucură sau se întristează… Cum regăsesc Bacăul după un an, după doi sau după 10, aflaţi din chiar mărturisirile lor.
„Bacăul nu oferă prea mult sau nu ştie să vândă ce are”
Plecată din 2001 din ţară, Mihaela Ivan revine în fiecare vară în oraşul în care a copilărit și s-a format ca om. Dorul de familie o aduce aici, de prieteni şi colegi de şcoală. „Sunt plecată de foarte mulţi ani. Întâi în Portugalia, unde am stat cinci ani, iar apoi m-am stabilit în Irlanda. Mi-am întemeiat o familie, avem un băiat de 6 ani jumate şi am reuşit să-mi găsesc un job bun într-un hotel de 4 stele. M-am rupt total de Bacău, dar rămâne oraşul meu de suflet, nu am cum să nu revin să o văd pe mama, să-mi revăd prietenii, prea rar din păcate. Concediul asta înseamnă, de fapt, aici. Întâlniri de suflet, nu distracţii, ne stingem dorurile pentru o vreme. Din păcate, din punct de vedere turistic, Bacăul nu oferă prea mult sau nu ştie să vândă ce are. Noi am preferat să mergem în Braşov, pentru câteva zile, şi să vedem Castelul Bran. O spun cu tristeţe, dar asta e realitatea: simt, uitându-mă în jur, că de la an la an, mai dispare ceva, se mai strică ceva, parcă nu se pune în valoare ce avem…”, ne mărturiseşte Mihaela. Cel mai revoltător, spune ea, este faptul că nimeni nu pare să se implice, multe clădiri importante au ajuns o ruină, investiţiile scad, investitorii îşi mută afacerile, iar perspectivele ca băcăuanii plecaţi să revină definitiv în ţară sunt din ce în ce mai mici. „Nu ştiu din ce motive, pentru că nu stau aici, dar nu înţeleg cum e posibil să fie lăsate în paragină atâtea clădiri, hoteluri, spaţii de tot felul cu geamuri sparte, degradate. Fac o imagine tare urâtă oraşului. Apoi, aud că se închid tot mai multe afaceri şi mă sperie gândul să mă întorc fără a avea nicio stabilitate, nicio siguranţă. Bacăul s-a schimbat şi în bine dar, parcă, nu în punctele esenţiale”, este concluzia Mihaelei. (Cătălina Chifu)
Bacăul, „aceeași Mărie, cu altă pălărie”
Doi ani. De atât timp Nicușor David nu a mai fost acasă. Plecat de trei ani în Germania, de curând a venit să-și revadă familia și cunoscuții. „Acestea sunt prioritățile mele. Să-i văd pe cei apropiați, că nu se știe… Ținem legătura pe internet dar e altfel când te vezi în carne și oase. Și când mai auzi că unii pleacă la ceruri parcă nu-ți vine să crezi. De aceea vreau să întâlnesc cât mai mulți dintre cunoscuții mei. Cine știe dacă ne vom mai revedea vreodată”, ne-a spus Nicușor. Pare un gând destul de pesimist, dar foarte realist. Încerc să mut discuția pe o parte mai veselă și îl întreb pe băcăuanul care acum trăiește în Germania cum s-a distrat acasă. „Nu pot să spun că m-am distrat într-un fel. Și unde. Distracțiile nu sunt o prioritate pentru mine. Aaa, că am fost la mall sau că am luat masa în oraș, dar asta nu e distracție. Sau e?” Dincolo de aceste lucruri am fost curios cum găsește orașul după atât timp. „Sincer nu văd nimic schimbat. Doar că au apărut unele magazine noi în locul altora. Însă trebuie să subliniez faptul că sunt indignat de cum arată centrul orașului, cu spații comerciale închise”, a menționat Nicușor David. I-am explicat situația cu autorizațiile de funcționare, cu problemele de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență și a dat din mână a lehamite. Încearcă să-mi explice cum stau treburile în Germania și cum lucrurile sunt așa cum ar trebui să fie. Trecând mai departe, Nicușor David, plecat de trei ani în Germania, dar mulți ani petrecându-i prin capitală dar și prin Italia și Franța, ne-a povestit o întâmplare hazlie petrecută în urmă cu câțiva ani, când venind în vizita acasă cineva i-a propus o întâlnire la „Intermeridian” și nu știa unde e. A luat un taxi și s-a amuzat copios spunând că dacă ar fi știut ar fi mers singur până la „Punguța cu doi bani”. Concluzia lui David a fost simplă: Bacăul e același. Un fel de „aceeași Mărie, cu altă pălărie”. (Florin Ștefănescu)
Atitudinea faţă de cetăţeanul cinstit, durerea cea mare a „stranierilor”
E greu afară – o spun toţi băcăuanii plecaţi, la muncă, în străinătate. Din păcate, nici viaţa din ţară nu e deloc uşoară, mai ales când te întorci acasă şi lucrurile nu par a se schimba în bine mai deloc. Au simţit-o pe propria piele sutele de băcăuani care, de zeci de ani, s-au obişnuit cu un anumit standard de viaţă (mult mai ridicat) în Occident. Nelu Atănăsoaie este un băcăuan plecat la muncă, în Italia, de 17 ani, timp în care s-a adaptat la regulile stricte, dar corecte, din Vest. Prin urmare, multe sunt nemulţumirile sale după şederea temporară, în fiecare vară, pe meleagurile natale. „Atitudinea, comportamentul oamenilor. Asta este cea mai mare nemulţumire a mea, de fiecare dată când mă întorc acasă. De exemplu, am fost la un magazin de bricolaje, recent intrat pe piaţa din Bacău, de unde vroiam să cumpăr o scară, iar vânzătorul a refuzat să mi-o scoată din ambalaj ca să o studiez, să văd cum arată, dacă e bună pentru ce îmi trebuie. Mi-a zis că trebuie să o cumpăr şi după aia pot să mă uit la ea. Or, aşa ceva nu se face nicăieri în străinătate. Îţi oferă dreptul să studiezi bunul pe care urmează să-l cumperi. «Afară», te cheamă, pur şi simplu, îţi zâmbeşte, te cucereşte. Aici, observ că, în multe locuri, te tratează de parcă vrei să iei totul pe degeaba”, ne povesteşte băcăuanul. Experienţele neplăcute ale concitadinului nostru, însă, nu se termină aici. De data asta, autorităţile au fost cele care au avut un comportament nu tocmai normal, în opinia sa. „Am fost la ţară, în satul natal, undeva, în zona Ardeoani, ca să-mi văd fratele. Ei bine, pe acel drum naţional – dacă vă vine să credeţi – nu este marcată nicio trecere de pietoni, pe toată distanţa de kilometri întregi. Lipseşte inclusiv marcajul de pe mijlocul drumului, ca să se delimiteze sensurile. Ei bine, un echipaj de poliţie m-a oprit pentru că am traversat strada prin loc nepermis. Degeaba i-am explicat că nu sunt marcaje, tot mi-a dat avertisment. Vroia să-mi dea amendă”, mai aflăm de la bărbat. În rest, arată cu degetul şi spre toate celelalte lucruri deja ştiute de cei rămaşi acasă: drumurile foarte proaste, la fel şi multe dintre alimente (şi el invocă dublul standard), chiar şi carburanţii auto etc.
(Florentin Radu)
Bacău, oraș al copilăriei…
Stabilită în Suedia din 2004, Violeta Juks (Vrînceanu) vine acasă, în Bacău, în fiecare an, reveniri motivate, în primul rând, de „rădăcini”. „Vin acasă măcar o dată pe an, în primul rând pentru că Bacăul este orașul copilăriei mele”, mărturisește băcăuanca plecată pe alte meleaguri de nu mai puțin de 13 ani. Violeta și-a întemeiat propria familie în străinătate, are doi copii, locuiește în Stockholm, Suedia și este de profesie economist în cadrul Ministerului de Finanțe. Fiecare revenire acasă – continuă, după atâția ani, să numească România – Bacău, „acasă” – este pentru Violeta prilej de bucurie, aceea a revederii cu familia și prietenii, dar și de tristețe, atunci când se raportează la ceea ce înseamnă din punct de vedere socio-economic-cultural, viața, aici. „Din păcate, mi se pare că multe lucruri evoluează foarte încet. Având copii, când vin în Bacău, petrec destul de mult timp la locuri de joacă și observ cu tristețe că sunt multe lucruri care ar putea fi îmbunătățite. Tobogane și scrânciobe nesigure, de exemplu. În același timp, copiii nu au voie pe iarba din Parcul Catedralei. Trist!”, spune Violeta. Nici la capitolele „cultură”, „agrement”, „infrastructură”, băcăuanca nu vede mari schimbări în cei 13 ani de când este plecată din Bacău. „Mi-aș dori ca Teatrul din Bacău să aibă spectacole pentru copii și în vacanța de iarnă, pentru cei care vin acasă atunci. De asemenea, aștept cu nerăbdare (de prea multă vreme) să se termine refacerea Insulei de Agrement, cu tot ce e planificat pe ea (mai ales terenuri de sport). Sunt câteva simboluri ale Bacăului lăsate în paragină care mă întristează de câte ori le văd: Luceafărul, hotel Moldova sau stadionul…”, este „radiografia” pe care băcăuanca o face orașului. Bacăul rămâne, cu toate acestea, „acasă”, Violeta fiind unul dintre băcăuanii plecați care nu exclud, în timp, reîntoarcerea definitivă. „În rest, oamenii zâmbitori de acasă mă înveselesc și pe mine!”, își încheie Violeta scurta mărturisire, în ton optimist. (Mădălina Rotaru)
„Tristețea și frustrarea de pe chipurile oamenilor”
„Orașul Buhuși mi se pare schimbat față de anul trecut ori acum doi ani. Din păcate, spre rău. Și e trist. S-au văzut schimbări pozitive prin activitățile de reciclare, parcurile de joacă și zonele verzi, dar anul acesta, din păcate, le văd pe toate distruse. Chiar și locurile de joacă; sunt foarte puține opțiuni pentru copii. În locurile amenajate pentru copiii de până în 6-7 ani găsești adolescenți puși doar pe stricat. Un alt aspect negativ sunt mașinile care se înmulțesc mai mult decât oamenii. Mi se pare un oraș ticsit de mașini, unele dintre ele fiind parcate pe trotuare. Un alt lucru negativ cu care m-am confruntat este tristețea și frustrarea de pe chipurile oamenilor care, dacă le zâmbești, se uită urât, curios, înapoi. Înțeleg că este greu. Văd asta la familia mea. Știu că e greu, dar cei ce au rămas aici adună an de an frustrări față de cei plecați. În unele instituții (publice) suntem tratați cu dispreț, pentru simplul fapt că muncim / locuim în străinătate și că atunci când revenim avem așteptări: dorim să fim tratați normal. Însă lumea exagerează. Unii fac afirmații potrivit cărora vrem să fim tratați special, ceea ce nu este adevărat. Ceva frumos ce am experimentat a fost viața socială. Mi-a plăcut modul în care oamenii ies din case pentru plimbări, dar și parcurile pline de copii. În ciuda parcurilor sărăcăcioase, copiii sunt afară. Există nevoie de spațiu de joacă și recreare pentru copii și tineret.
Aceasta este impresia mea. Plec din orașul meu natal cu o tristețe în suflet, deoarece nu văd schimbări pozitive, în general”, spune Gabriela Țârdea, Expert consultant în Carieră și Recrutare, Copenhaga. (Ion Fercu)
„Parcă e o casă părăsită”
Carmen Stan e plecată de 7 ani în Italia. S-a stabilit în Milano, dar vine în fiecare an acasă, pentru a-și alina dorul de cei pe care i-a lăsat aici, în Bacău. Numai că fiecare revenire o dezamăgește din ce în ce mai mult. „Sincer? Mi-am regăsit Bacăul dezolant. Totul mi s-a părut o casă lăsată în paragină. Cu blocuri care mai de care mai colorate, cu zone verzi neîngrijite. E păcat”, ne-a spus Carmen. A profitat de concediu și a făcut o mică excursie și prin Bucovina. Mărturisește că a fost surprinsă de zonele acelea, de Putna, de Suceava „un oraș curat, cu o arhitectonică omogenă. Și nu mă refer doar la centru. La noi, de ce nu se poate?”, a mai precizat Carmen. Tot ea ne-a mai povestit că în drumul spre casă, din Italia și până în Bacău, a trecut prin cele 3 țări. A avut astfel ocazia să facă și comparații. Cum e la ei, „afară”, și cum e la noi… „Chiar îl întrebam pe soțul meu, dacă politicienii care merg prin țări străine nu se rușinează de cum arată «casa» lor. Nu văd că alții au autostrăzi, locuri de parcare, curățenie? Dar cred că totul pleacă tot de la noi, pentru că, trebuie să recunosc, mulți români altfel se poartă în străinătate, adică respectă regulile acelor țări unde locuiesc, iar când vin în țara lor parcă sunt sălbatici”. Acum vreo 3 ani, Carmen Stan a venit în România împreună cu o prietenă din Peru. „Nu vă spun ce probleme a avut la aeroport pentru că venea dintr-o altă țară decât Europa… Iar vorbele ei știți care au fost? «Așa era în Peru acum 20 de ani». Trist”, ne-a mai declarat. Anul acesta, venind din nou acasă, s-a gândit destul de serios să se întoarcă definitiv. Chiar recunoaște că a cochetat cu această idee de mai mult timp. „Numai că acum nu mai sunt atât de sigură. Vorbesc cu drag de România, doar că ar trebui făcut mai mult și furat mai puțin. Știți cu câtă admirație ne priveau italienii când au manifestat zile la rând românii în stradă, la începutul anului? Și cu ce folos… Chiar m-a întrebat șeful meu de ce mă bucur așa că oamenii mei au ieșit în stradă? Poate pentru că așa mă întorc și eu acasă, i-am spus. Din păcate realizez însă că visul asta e departe…” Iar percepția ei nu se oprește aici. „În România, și normal că și în Bacău, am mai observat ceva. Mă uitam că nu există simțul proprietății. Aici, se chinuie lumea să strângă bani să văruiască pe casa scării. La italieni dacă se decide cu 50 plus unu că se fac anumite lucrări, toți sunt obligați să plătească. Mai mult, nu ai voie să faci ce culoare vrei tu pe pereții exteriori, ci doar cea stabilită. Și știți ce mai e? Știu să vândă orice ca loc turistic. Noi călătorim mult. În Elveția am nimerit în zilele de după sărbători. Căutam ceva deschis de vizitat. Și am găsit un parc. Era trecut pe google și era un simplu traseu în care se explica evoluția omenirii pe niște pietre. Dar era un obiectiv de vizitat. Păcat, că noi nu știm să ne promovăm, pentru că avem o țară minunată… ar trebui să profităm de asta. Iar vizavi de animalele de companie. Fiecare parc afară are loc special amenajat pentru câini, de exemplu. Nu mai spun că poți să mergi oriunde cu ei. Doar în interiorul magazinelor alimentare nu ai voie, dar ai loc special unde să-i lași! Cât despre poliția animalelor, asta chiar funcționează. La noi, în România, în Bacău, în parc nu poți călca nici pe iarbă, la ei poți să te odihnești liniștit. La noi pe când așa ceva?”, se mai întreabă Carmen. Recunoaște că i-ar plăcea să vădă că se mișcă ceva. „Dar, din păcate nimic! Ca să intri în Bacău dinspre București e un calvar. Idem dinspre Iași. Funcționează în schimb serviciile de Evidența populației, Permise și Pașapoarte. Cu programare online nu am pierdut mai mult de 10 minute”, mai spune. Măcar atât! (Roxana Neagu)
Buhuși – același și totuși diferit
„Sunt doar un călator în tranziție care și-a trăit copilăria și adolescența pe nostalgicele meleaguri buhușene. Cu aceleași emoții mă apropii de orașul natal Buhuși, de fiecare dată când îmi permite timpul să-l vizitez. Trandafirii și teii de pe aleea principală, fata cu ulciorul, par ca s-au adaptat cu ușurință schimbărilor vremii…
Vremea, cu alura ei superioară, parcă și-a pus amprenta peste tot, mai puțin peste cei ce trăiesc parcă, într-o «efemeră veșnicie» a unei vieți cotidiene uneori greu de înțeles…. Omul de cultură versus comerciantul de succes par să fie o prezență peste tot. S-au schimbat multe și totuși multe au rămas la fel. Există micile afaceri care domină economia unui oraș fără perspective și mentalitatea omului de rând care rămâne oarecum neschimbată, ca mod de gândire și percepție. Clădirile publice, străzile, parcul – «neprivatizate» – rămân la latitudinea funcționarului public, mult prea ocupat de «privatizarea» personală. Prea multă «teorie», detalii amănunțite de tot, fără sens, vin în conflict cu pragmatismul vremurilor în care trăim. Cu certitudine, există evoluția celor care au încetat să trăiască la unison cu condițiile spirituale oferite de momentul prezent, realizând propria dimensiune în care pot supraviețui conflictului de percepere a realității cotidiene…. Modul de a înțelege și percepe viața cotidiană s-a schimbat pe scara valorilor, dar, din păcate, în detrimentul aprecierii și recunoștinței. În rest, doar agonia străzilor și a clădirilor abuzate de vreme, lăsate parcă intenționat pradă ruinelor, poate bârfa la colț de stradă, pot umbri fațada unui oraș de provincie plin de inspirație și decor…”, ne-a spus Manuela Caita, economist, Calgary, Alberta, Canada. (Ion Fercu)
