Partea a 2-a
Morala… de acasă
De mici învățăm să nu ne jucăm cu focul. Cu atât mai mult pe propria piele. Ustură! Doare rău zona afectată. Învățăm să ne protejăm locul în care trăim și ne desfășurăm viața de zi cu zi. Înțelepții îi spun habitat. Se subînțelege că trebuie să avem grijă și de vietățile și plantele care ne înconjoară. Să nu lași focul nesupravegheat nu înseamnă neapărat că se arde mâncarea. Bunica din partea tatei, Lucreția (abrașă femeie), mă dojenea să nu trag cu praștia în păsări. Să nu stric cuiburile de rândunele de sub streașină… și multe altele!
Deslușisem buchiile de timpuriu și tentația de a experimenta nu avea limite. Înarmat cu sabie de lemn la brâu – ca D’artagnan, praștie în buzunarul de la spate al pantonilor scurți (Teri la front), arbaletă pe umăr (Wilhelm Tell) și sulița răzeșilor adaptată ca lance, cum îmi imaginam că arată cea a vestitului cavaler Ivanhoe, eram pregătit să-mi apăr „teritoriul”. Robin Hood, cu arcul din lemn de corn era deja fumat… cu mătase de păpușoi, de la pipa păcii lui Winnetou. În spatele glugii de coceni, rulată în hârtie de ziar, o pufăiam la concurență cu încă doi șmecheri de pe aceeași uliță, făcând cerculețe și strigând în același timp… „caii popii!”
De ce caii popii? Nu mi-am pus întrebarea, dar suna bine! Macii și hlandanii erau cultivați la liber, la nici 300 de metri de casă. Numai un nebun putea să fumeze cânepă și să dea foc la casă adormind cu țigara aprinsă, când la bufet pachetul de „Naționale”, cu filtru, costa un leu și șaptezeci și cinci de bani. Noi n-aveam bani!
Iese fum fără foc?
Citisem undeva că „chinejii”, care au bucătari cât locuitori are România, mănâncă tot ce stă cu spatele la cer, iar cuiburile de rândunică sunt o delicatesă. Am gustat dintr-unul… și mi-a rămas danful pe limbă, de-mi aduc aminte și acum! Cum puteau să mănânce oamenii ăia amărâtele din coșulețele din lut? Sărăcie pe capul lor. Tot mai bune praznicile noastre! Bunica stătea cu ochii pe mine – butelii nu erau pe atunci – ca pe un virtual Dorel.
Să nu se supere cei care poartă acest nume, dar a ajuns mai renumit decât al fratelui vitreg, Păcală. După implementarea cu celeritate a tacticilor și strategiilor specifice, așa dotat și înarmat, împreună cu surioarele și două verișoare mai mici, în spatele unei magazii, îngropam cu „Aleluia”, lumânări și cruce, o vrabie pe care tocmai o doborâsem cu o bilă de rulment, din vârful zarzărului.
Ciugulea bunătate de fructe. Ale mele! Nu aveam eu noțiunea de proprietate privată. Fusese distrusă dinainte de a mă naște. Gardurile erau puse să nu treacă alte vietăți, așa cum nici fetele nu aveau voie să se cațăre în zarzăr. Blestem! Se usucă! Cred că mămicile, preventiv, aveau grijă să nu le vadă băieții… chiloțeii.
Oricum erau mai zgăibăratice ca noi – la aceeași vârstă. Totuși, nu din vina lor, mulți zarzări, după 2-3 ani de rod, se uscau. Bunica ne-a făcut flagrant delict. „Păcat mamă – mare păcat! Un suflet lăsat și el de la Dumnezeu. O fi avut pui? Cine le mai dă de mâncare? Au rămas orfani.”(Câtă compasiune? Eram sigur că era vrăbioi!) „Și nu mai umbla la cuiburile de rândunele! Se duce Doamne fereșete una, și vine cu un tăciune în cioc, de ne dă foc la casă! Ia stingeți lumânările, că numai la oameni se face slujbă.” O dojană de m-a atins la suflet. Mai târziu am înțeles.
Bunica (după 13 nașteri și două fronturi, cu soț plecat la luptă în două războaie, cu toate pe cap, era șefa!) s-a speriat mai mult de lumânările aprinse, decât de parastas! Mai ales că, la nici doi metri, era o șură de paie. S-au cucerit cetăți, cu păsări care se întorceau la cuiburi, având legate de picioare făclii aprinse. Este altă poveste! Bacăul a ars aproape din temelii, în 16 mai 1926. Din neglijența propriilor locuitori sau din joaca nevinovată a unor copii.
Relevant sau… opusul, istoria doar bifează. Focul este oare un purificator? Dacă târgul nu „ardea” în acel an, cine știe ce molimă ar fi bântuit urbea, la câți șobolani erau! Nici eu nu mai scriam… nici cei care citiți acum nu v-ați fi adus aminte. Chiar, când ați cochetat ultima dată cu focul? Unul mic, lângă pădure? Mic-mic? „«Jatra cu tripadatele/ C-au luat foc satele!/Arde și frige/ Și n-are gură să strige!/Ard bordeiele!/Sar scânteiele!/Fug femeile!/Jar și jale/ Pârjol în cale!» Așa că nu mai pofti la alivenci, mama ta de pazavenchi!; Bagă deștiu-n gură, și nu te mai lipi de plită dacă vezi că frige!; Nu-l băga în borcanu cu miere… că se unflă! Pune-o frunză de patlagină!” Povețe de-ale bunicii, că părinții erau toată ziua la muncă, atunci când mă bășicam de la vreo opăreală sau rămâneam cu dungi de la ceaun! Spital pentru arși nu exista, cum nu există nici acum, decât pe hârtie.
În toată istoria asta controversată a focului, vinovat este doar Prometeu, furăcios și ăla. Și Icar, că s-a înălțat prea sus. Și cei de la „Colectiv”, că s-au aflat acolo. Pompierii nu s-au inventat singuri. Cred că o profesie mai onorabilă, mai altruistă, mai încărcată de simț civic și responsabilitate, profesionalism, dar și asezonată cu un dram de inconștiență și necesar de adrenalină, nu există alta la fel!
