L-am citit întotdeauna pe Radu Cosașu cu infinite delicii, atrasă de stilul său inconfundabil, de fina ironie intelectuală, de simțul relativului, al umorului, de jocul paradoxurilor (venite din partea unui „extremist de centru”, nu-i așa?). Pe vremea adolescenței, îi urmăream rubrica din „Cinema” (aveam tapetat întreg tavanul camerei mele cu poze de actori și copertele revistei), și chiar i-am scris odată, la rubrica de dialoguri cu cititorii, pe marginea unui film (era vorba despre „Anonimul venețian”), văzându-mi apoi micul și stângaciul comentariu publicat. Ce mândră am fost! Lucru greu de înțeles acum, în epoca internetului, când, reproduc vorbele de neuitat ale lui Umberto Eco, legiuni de imbecili au invadat spațiul virtual și prostul satului are drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Asta-i „drama internetului”, spunea marele cărturar.
Revin la Radu Cosașu și la recenta lui carte, „Anti-damblale”, apărută la Polirom, a cărei lectură te reconfortează din toate punctele de vedere. Pentru că e scrisă de un „ipohondru moral, speriat de orice junghi al vanităților, de orice hemoragie a remușcărilor” și, mai presus de toate, de un om care s-a temut „mai ales de damblaua megalomaniei”. Ce mai zice autorul în această carte de publicistică sprintenă și deșteaptă foc? Că, „acolo unde apare inteligența apare și nuanța, și, apoi, nepărtinirea”. Adică nu mai e loc de fanatism, de abordări unilaterale, de înțelegeri limitate, univoce. Mai amintește, într-un alt loc, și o învățătură a lui Confucius, care sună așa: „Între cultură și măsură este o legătură de nedesfăcut”. Așadar, incultura se poate defini cât se poate de simplu prin lipsa de măsură, sfertodocții din toate zările și culorile (cât mai stridente) slobozind numai enormități, aberații și gugumănii, nici măcar înaripate.
Într-o lume a smintelii, ieșită din țâțâni, pledoaria pentru luciditate, pe care o găsim în cartea lui Cosașu, este bine-venită, extrem de necesară și absolut cuceritoare.
E foarte amuzant cum rezolvă Radu Cosașu tensiunile dintre cele două partide din „parlamentul” său interior, și anume Partidul Bunei Dispoziții și Partidul Proastei Dispoziții. Cu tact, cu umor, având mereu capul pe umeri și „conștiință deliberativă”.
Ceea ce am notat aici e doar o invitație la o plăcută și folositoare lectură, o cronică literară a cărții, semnată de Adrian Jicu, fiind publicată în numărul din octombrie al revistei ATENEU. Despre care, pe un oarecare blog, se spune că are „impardonabile scăpări antisemite”.
Amintesc faptul că în redacție au lucrat Mișu Sachter (Mihail Sabin), Horia Gane, iar printre numeroșii colaboratori de origine evreiască au fost Carol Isac, Roni Căciularu, Marius Mircu, Marcel Marcian, Solomon Marcus, Valentin Silvestru, Iosif Sava, Emil Nicolae (scriind despre Victor Brauner și Marcel Iancu, printre altele) și mulți alții. Iar în numărul dublu, de sfârșit de an, în paginile Ateneului vor fi articole despre Tristan Tzara, Benjamin Fondane și o traducere (a lui Leo Butnaru) din Iosif Brodski. Curat „antisemitism”! Nu revista are „scăpări…”, dar cel care iscălește asemenea nerozii are, cu siguranță, incontinențe verbale și isterii demolatoare. Câtă vreme m-a atacat pe mine, la modul grobian, cu adresă la înfățișarea mea, la aptitudinile profesionale (asta-i chiar hilar, la pregătirea „academică” a ipochimenului!), dând, printre alte cleioase stupidități, un exemplu cu un text atribuit mie, unde era amplasată aiurea o virgulă, în situația în care eu prezentasem o expoziție, și altcineva, de la ziar, îmi citase vorbele, am rămas indiferentă. Nu mai pot să fac același lucru când incontinentul „pamfletar”, din soiul celor care trebuie luați cu penseta, ca să nu te infectezi, atacă o veche instituție de cultură cum este revista Ateneu, aproape centenară (a fost înființată în 1925 de Grigore Tabacaru și George Bacovia). Despre care Solomon Marcus, în numărul din iulie-august 2014, la sărbătorirea semicentenarului seriei noi, spunea: „Revista Ateneu a devenit de mult pentru mine un ingredient al Bacăului, așa cum sunt Bistrița, Alecsandri și Bacovia.” Și că ea este „un element de stabilitate într-un oraș cu o dinamică foarte mare”. Ce nevoie de „acreditare” (când nu ai logică și nici proprietatea termenilor folosiți, dai ușor în dambla) să mai aibă o astfel de instituție de cultură?
Sigur este că, în damblaua generalizată a zilelor noastre, micii Calibani trebuie trimiși urgent înapoi la carte!

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a inclus în cadrul standului propriu deschis în cadrul ediţiei XXV a prestigioasei manifestări Târgul Internaţional ,,Gaudeamus – Carte de Învăţătură” şi producţie editorială din acest an a membrilor filialei Bacău – Neamţ.

A fost o premieră în intervalul de timp, măsurând doar un an şi jumătate, de la constituirea asociaţiei ce poartă numele fostului ziarist băcăuan Marius Mircu. Almanahul filialei ediţia 2018, Almanahul sportiv băcăuan 2018, ambele volume editate de filiala Bacău Neamţ a UZPR, au constituit atracţii, atât prin ineditul unor asemenea apariţii editoriale reflectând activitatea jurnalistilor dintro zonă a României, dar şi prin materiale publicistice inedite aduse şi în atenţia numerosului public ce a fost prezent, în perioada 16 -19 noiembrie manifestările din cadrul prestigiosului eveniment găzduit de pavilionul central din complexul expoziţional şi de afaceri ROMEXPO.

De asemenea, cititorii au putut vedea expuse şi volumele de carte creaţii ale jurnaliştilor băcăuani Mihai Buznea, laureat pe anul 2018 la Gala UZPR găzduită şi transmisă, în direct, de Televiziunea Română în luna august, şi Ion Enache Academicianul Ioan Aurel Pop a fost Preşedintele de Onoare al ediţiei din acest an a Târgul Internaţional ,,Gaudeamus – Carte de Învăţătură”.

Prestigioasa manifestare culturală ce împlinea un sfert de veac de înfiinţare a stat sub semnul a trei remarcabile aniversări: Centenarul Marii Uniri şi al Primului Război Mondial, 90 de ani de Radio România. Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a fost prezentă, în premieră la acest târg, cu un stand incluzând producții editoriale proprii, volume de carte şi publicaţii editate de ziariștii-scriitori, membri ai UZPR. Programul prezenței Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România la Târgul „Gaudeamus” a inclus lansări de carte – „Povestea unui steag tricolor”, de Ioan Ion Diaconu (reeditare 2018, ediția a II-a, îngrijită de Mădălina Corina Diaconu), „Amprenta unui gând”, de Ion Andreiță, „O ultimă iubire”, de Corneliu Filip, „Ecouri din lumină”, de Lică Pavel, „Poeme înlăcrimate”, de Dumitru Buțoi, „Lecturi cu premeditare”, de Marian Nencescu, „Viața ca un spectacol”, de Viorel Popescu, „Însemnările unei Femei în Tranziție” și „Republica Moldova – prizonieră a Geopoliticii între Bruxelles și Moscova”, de Corneliu Filip sau „Timbre de lipit pe suflet”, de Firiță Carp.

Un moment aparte îl va constitui sesiunea de desen live cu autorul de benzi desenate Mihai Grăjdean. Prezentările acestor volume, precum și discuțiile pe marginea activității editoriale a UZPR vor fi susținute, printre alții, de Dragoș Șeuleanu, Dan Dungaciu, Dorel Vidrașcu, Ștefan Mitroi, Ducu Bertzi sau Florin Dochia. (C.C.)

De ce scrieți? Cum scrieți? De ce?… Din vocație, din instinct, din obligație, numai Dumnezeu știe, din… Cum?… După toanele inspirației, ziua, noaptea, metodic, atunci când aveți chef, stimulați de… fazele lunii sau de hachițele altor aștri, cu tone de cafele, cu trabucul înfierbântat?… Aceasta este noua provocare pe care am aruncat-o cu drag în spiritul unor scriitori. Dumitru Brăneanu mărturisește…
„De ce scriu? Din spirit de conservare. Este o posibilitate de a lăsa o foarte mică urmă pe oglinda culturală a lumii. Dacă vreți, este și o formă de a rămâne pentru un timp relativ în conștiința celor care te-au cunoscut, după ce praful uitării se va așterne peste umbra crucii. Este o formă de rezistență prin scris la agresiunea demolatoare a lui Cronos. Scriu pentru că am ceva de spus semenilor mei. Cred în dragostea dintre oameni, în bunătate, în lucrurile frumoase, în sentimentele care ne dau șansa să trăim în armonie împreună. Scriu mai aproape de sufletul, inima și mintea celor care cred și militează pentru o lume mai bună. Să corectăm lucrurile urâte, bolnave care ni se întâmplă. Scriu cu mintea, cu inima și sufletul. Nu vreau să fiu doar o moară de debitat tărâțe de cuvinte, despre lucruri și evenimente care nu spun nimic. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să ne regăsim într-o armonie cu noi înșine pentru a ne feri de ură, vanitate, egoism, de înstrăinare prin tehnologie. Sunt un semi… conservator, rămân un romantic târziu, afectat de o societate bolnavă de suprarealism. Cred cu tărie în valorile creștine autentice. Nu scriu nici pentru critică, nici pentru glorie. Scriu pentru acei cititori pe care îi simt că au nevoie de mângâiere în clipe de cumpănă. Sper ca versurile mele să le reseteze sensul vieții.
Cum scriu? Greu. Extrem de greu. Scriu la inspirație sau când anumite evenimente/ întâmplări, exercită o influență stimulativă asupra psihicului meu. Uneori, trec săptămâni până muza ajunge și pe la mine. Textele o dată scrise le mai las un timp la «macerat», după care, reluate, suportă noi intervenții. De regulă, scriu dimineața sau noaptea, înainte de culcare. Am la mine un caiet și un instrument de scris tot timpul. Dacă apare o idee sau un vers, notez imediat, chiar dacă sunt pe stradă. Rar se întâmplă să fiu la un birou pentru a scrie. După care adun notițele, le examinez și le dau o formă lirică. Trăiesc misterele nopții, mai ales în nopțile cu lună, adun în suflet și în minte aceste stări tainice și, după un timp, încerc să le dau viață. A scrie cu miez este un proces laborios și de durată. Nu totdeauna reușim. Mi se întâmplă destul de des să fiu nemulțumit de ceea ce scriu, să renunț la scris. Când observ cât și ce se scrie, îmi vine să renunț la această artă nobilă a scrisului. Dar parcă pot? Drogul scrisului roade adânc în malurile conștiinței. Scriu greu, dar convins că mai e nevoie de scriitori care să dea culoare unei societăți care devine tot mai urâtă și mai cenușie”, spune Dumitru Brăneanu.

Ţelul suprem al fiecărui creştin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieţii veşnice.
În Evanghelia acestei duminici, dobândirea vieţii veşnice era şi preocuparea unui tânăr bogat din acea vreme. Într-o zi, pe când Domnul binecuvânta o mulţime de copii, se apropie de Dânsul şi-L întreabă : „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis : De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El i-a zis : Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zi-sa Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer ; după aceea vino şi urmează-Mi. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”(Luca XVIII).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a amintit tânărului bogat doar câteva porunci din cele zece şi acesta ar fi putut să se mântuiască pentru că le păzise din copilărie. El urmase însă poruncile dar nu în spiritul lor, ci numai în literă, de aceea Domnul îl pune la o încercare atunci când îi spune să împartă averile sale săracilor. Dacă ar fi cunoscut că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat şi ar fi crezut în El, i-ar fi ascultat sfatul şi ar fi făcut întocmai. Dacă ar fi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lui, n-ar mai fi stat la îndoială, dar vedem că dragostea pentru avuţiile sale era mai presus decât cea pentru Dumnezeu.
Tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a plecat întristat căci a iubit mai mult bogăţia şi toate cele lumeşti, făcând din ele zei la care să se închine .
Mântuirea după învăţătura Sfintei Evanghelii a Bisericii Ortodoxe, se dobândeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atât în Decalogul Legii Vechi, cât şi în Noul Testament, numit şi Legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mântuiască trebuie să săvârşească aceste trei condiţii: să aibă credinţa dreapta în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfânt, care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfânta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfânta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mântuire. Una din ele dacă lipseşte omul nu se poate mântui şi îşi pierde sufletul său, „care este mai scump decât toată lumea”.
Noi trebuie să ne lepădăm de bogaţiile pământeşti, care au luat locul duhovniciei din lăuntrul nostru şi de patimile care au luat locul faptelor celor bune; de gândurile cele rele, de doririle cele rele şi de faptele cele rele; de frica slugarnică care a întunecat în noi calitatea de fii ai lui Dumnezeu şi nemulţumirea pe care o arătăm împotriva lui Dumnezeu, care a ucis în noi duhul ascultării faţă de El.
Tânărul bogat din Evanghelie tocmai la aceste bogăţii nu putea să renunţe !
“Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” Aceste cuvinte aruncă multă lumină şi asupra celor de dinainte, ducând la înţelegerea lor. De aici se vede că Domnul socoteşte sufletul omului ca fiind de preţ mai mare decât lumea întreagă.
Lepădând bogaţia şi vremelnicia lumii acesteia putem dobândi strălucirea şi veşnicia în Împărăţia Cerurilor.

Pr. Liviu Burlacu
Centrul “Izvorul Tămăduirii”-Bacău

Aceasta este ultima duminică a anului bisericesc. Cu această duminică încheiem anul liturgic 2017-2018, pe parcursul căruia am celebrat rând pe rând misterele vieţii lui Cristos şi ale împărăţiei sale. Solemnitatea Cristos, Regele Universului încoronează acest parcurs al vieţii şi al mântuirii noastre. Anul bisericesc se termină cu sărbătoarea lui Cristos, Rege.
Solemnitatea lui Cristos Rege nu are nimic triumfalist, deoarece El nu are nimic asemănător cu regii pământului care au exploatat popoarele și s-au folosit de oameni.
Iată în ce constau diferenţele dintre împărăţia lui Cristos şi cea a lui Pilat şi a altor regi din această lume. Celelalte împărăţii au graniţe teritoriale, împărăţia lui Cristos este universală, din ea fac parte oameni din toate naţiunile. Cristos este un rege fără graniţe. Celelalte împărăţii vin şi se duc. Imperiul Roman, Imperiul Otoman au venit şi s-au dus la fel ca toate celelalte. Împărăţia lui Cristos este veşnică. Celelalte împărăţii sunt susţinute de forţe militare; împărăţia lui Cristos este susţinută de puterea adevărului.
Cristos este Regele nostru pentru că ne învăță și ne conduce pe calea mântuirii.
Isus este „rege”, da, dar în felul lui Dumnezeu: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (In 18,36). O împărăţie fără armate, fără violență.
Isus a acţionat constant ca „suveran”: i-a scos pe diavoli din oameni, a nimicit răul, a stăpânit marea în furie, a reînnoit învăţătura Legii iudaice cu o autoritate fără egal. Dar, în toate acestea, nu a supus pe nimeni cu forţa. Un rege care nu constrânge şi nu zdrobeşte pe nimeni („Vrei să mă urmezi”, „Dacă vrea cineva să vină după mine”). El este acel „stăpân” care ne lasă cu totul „liberi” şi se lasă chiar dat în mâinile noastre pentru a primi loviturile noastre.
Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să creadă în el. „El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni, peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, (cf. Mt 5,43-48) peste cei ce nu cred şi peste cei care cred. Ne asigură practic că regalitatea sa constă în a da mărturie despre adevăr.
Regalitatea sa se manifestă în slujire, în iubire, în dăruirea de sine, până la jertfirea propriei vieţi. El a venit să elibereze oamenii din sclavia păcatului şi să îi împace cu Dumnezeu.
Sărbătoarea de astăzi este o invitaţie de a verifica locul pe care îl ocupăm în această împărăție și o ocazie de a ne reînnoi adeziunea faţă de regele nostru Cristos, supunerea şi iubirea noastră.

Pr. drd. Marius Sabău,
Parohia „Preasfânta Treime” Bârzuleşti