,,Câtă boală pe sub soare/ Nu-i ca dorul arzătoare;/ Căci dorul unde se pune,/ Face inima tăciune;/ Face inimioara jar/ Și trăieşte cu amar./ Frunză verde şi-o alună,/ Câtă boală-i pe sub lună/ Nu-i ca dorul de nebună;/ Câte boli-s pe sub soare/ Nici una nu-i omorâtoare;/ Numai dorul undʼ se lasă/ Face lacrimilor casă.” Am citat din „Frunză verde lămâioare”, minunat material folcloristic cules de Grigore Tocilescu…
Astăzi e ZIUA DORULUI. Dor… Dorul este durere, bucurie amanetată cu virtuțile durerii, suflet în flăcări, oftat cu lacrima mereu în cumpănă, sfâșiere locuită de speranță, chin, zbucium, mâhnire, tristețe, îngrijorare, angoasă, dorință în care se zvârcolește fiorul. Este ,,o alcătuire nealcătuită, un întreg fără părți, plăcere de durere, căutare de negăsire…”, zice admirabil Noica. Blaga, știm, spune că „dor” este intraductibil. Substantivul „dor” provine, probabil, din latinescul dolus, dolorem şi reprezintă nucleul incandescent al dorinţei. Dorul vrea să topească distanțele, să ofere timpului statut de clipă. El trăiește în regim de urgență. Vrea ca toate exigențele sale imperative să fie satisfăcute cu viteza gândului. Pentru Cioran, dorul se conturează pe un fundal de suferinţă, străin de fericire. Dorul este confesiunea poetică a sufletului ce se caută pe sine însuşi. El dezvăluie un fel de tristeţe a lumii, o tristeţe care s-a strecurat şi s-a stratificat într-o asemenea măsură în sufletul românesc, încât a ajuns să-l definească.
Dor… Dor de Ființele Iubite, de Țară, de Copilărie, de Adolescență, de Noi… Pentru izbânda unui dor, poeții aruncă uneori Universul în flăcări… Pentru mine, ZIUA DORULUI este cea mai seducătoare dintre sărbătorile noastre laice, alături de Ziua Națională. Astăzi îmi este dor chiar și de dorurile mele din vise. Mi-e dor, de pildă, de o țară normală care ar putea fi numită România Dorului (Împlinit).
