Teatrul Municipal ”Bacovia” vă invită duminică, 26 mai, ora 19.00, la spectacolul ”Gaițele”, de Alexandru Kirițescu, în regia lui Petru Vutcărău, regizor artistic și fondator al Teatrului Național ”Eugen Ionesco”, din Chișinău. Premiera spectacolului a avut loc pe data de 14 aprilie 2019, la 20 de ani de la ultima montare a celebrei comedii, pe scena băcăuană. Din interviul care urmează, realizat înainte de premieră, veți afla care este perspectiva regizorului basarabean asupra teatrului, secrete din culisele creării spectacolului ”Gaițele”, de ce anume ai nevoie ca să reușești în viața profesională sau care a fost prima întâlnire dintre Petru Vutcărău și Teatrul Municipal ”Bacovia”. Sublinierile din text marchează accente puse de intervievat asupra unor cuvinte/idei.
-Ce înseamnă pentru regizorul Petru Vutcărău ”Gaițele”? E un simplu titlu, un simplu spectacol sau un tip de mentalitate, care nu s-a schimbat de zeci de ani încoace?
-În primul rând, e o poveste. Pe care majoritatea consumatorilor de teatru, majorittea oamenilor intelectuali o cunosc, din auzite, din văzute, din povestite, o știu. Deci este, în primul rând, o poveste, cu un subiect foarte interesant, cu o lume care te atrage, îți captează atenția; ceea ce se întâmplă acolo, ca subiect, ca poveste, este foarte interesant. Este și comic, este și dramatic, este și tragic. Povestea conține în sine o multitudine de elemente pe care noi le trăim în viața de zi cu zi, ne confruntăm cu ele, noi, ca oameni. De aceea venim noi la teatru, să vedem povestea, să vedem niște oameni, aflați în anumite situații de viață, care-și spun niște vorbe, care au niște probleme, Și aceste probleme din piesa respectivă, ”Gaițele”, sunt foarte actuale. Din păcate, ele au fost, sunt și vor rămâne actuale, omenirea nu se va debarasa de ele, de aceste – nici nu știu cum să le zic, neajunsuri ar fi puțin spus – păcate, mai degrabă.
Aș vrea ca publicul, urmărind această poveste, să înțeleagă că nu se poate trăi fără dragoste, nu poți fi fericit fără să iubești, fără să fii bun; nu poți, oricât de mulți bani ai avea, oricât de bogat ai fi, și oricât de luxoasă ți-ar fi viața ta, oricât te-ai scălda în belșug, averi, confort s.a.m.d. oricum rămâi nefericit, dacă inima-ți devine de piatră, dacă ești hain la suflet, și invidios, și răutăcios. Asta se întâmplă, din păcate, contrastul acesta izbitor. Asta m-a atras pe mine, în primul rând, la această piesă: contrastul izbitor dintre această lume frumoasă, lume prosperă, luminoasă din epoca aceea – care cred că era epoca de aur a României – înfloritoare, așa o văd. Eu nu cunosc România foarte bine, în amănunt, situația politică și economică din acea vreme, dar știu un lucru: că România nu s-a îmbogățit pe contul altor țări, n-a cotropit, n-a avut colonii, cum au avut majoritatea țărilor din Europa, care acum se dau tari, și și-au construit economiile și prosperitatea pe spatele multor nenorociți, din colonii. România n-a făcut așa ceva, pe alte căi a mers, nu intru în detalii, dar cert este că era o Românie înfloritoare, cu lume bună, dar alături de ei, o lume nenorocită, nefericită, rea, rea.
-Din câte am văzut, spectacolul realizat împreună cu actorii băcăuani este construit în notă clasică. Care este relația dumneavoastră interioară cu clasicul și cu modernul în teatrul contemporan? De ce ați optat pentru această formulă clasică în montarea textului ”Gaițele”?
-Eu cred că în primul rând trebuie respectat autorul și atunci când autorul își lasă în piesa lui o amprentă foarte consistentă, expresivă, puternică, e păcat să o distrugi, s-o transformi în altceva, ori la Kirițescu eu simt un parfum al epocii atât de important, atât de pregnant, încât m-am speriat gândidu-mă că la un moment dat aș fi putut încerca să-l modernizăm, deși nu exclud că alți regizori ar putea să îmbine și parfumul lui Kirițescu, dacă l-ar simți, și ceva expresivitate modernă, în același spectacol. În al doilea rând, relațiile dintre personaje, situațiile, relațiile din piesă sunt de așa natură, atât de vii, atât de bine conturate, încât mi-a fost frică, recunosc, că aș putea să le distrug venind cu niște modernizări, cu niște viziuni moderne, într-o aducere la zi, cu un decor și cu niște costume office, cu personaje tertipuri, cu apucăturile și cu mentalitatea de azi. NU, nu, nu! Sunt atât de frumoase, atât de bine creionate, pictate, chiar așa spune, personajele lui Kirițescu, încât ar fi păcat. E ca o acuarelă. Și nu pot să afirm acum că această acuarelă pe care o simt la Kirițescu reușim 100 la sută s-o transpunem în scenă, s-o materializăm prin
mijloace scenice, pentru că – vorbeam chiar și cu actorii, că mi-aș fi dorit enorm de mult… vedeam acest spectacol într-o cheie cinematografică, cu lux de amănunte, cu elemente de epocă, până la cel mai mic nasture, șiret, lornion, manșetă, mănușă, ac de cravată, totul, totul să corespundă epocii, încât publicul să vadă epoca lui Kirițescu, cea a unei Românii interbelice, frumoase, prospere, înfloritoare, bogate, cu lume bună, cu multă artă, și în interiorul ei, niște oameni mizerabili, care se sfâșie, care sunt urâcioși și care nu fac decât să se tortureze zi de zi. Motivul? Nu știu. Probabil că din cauza luxului în care trăiesc uită să se iubească.
-Piesa “Gaițele” este o comedie, așa o intitulează autorul Alexandru Kirițescu. Dumnevostră ați ales să o păstrați astfel sau să accentuați notele dramatice?
-NU mi-ar plăcea să fie o comedie, și nici n-am citit-o ca pe-o comedie. Chiar dacă și eu pe alocuri am zâmbit, nu asta m-a atras. E multă dramă. multă suferință, multă cruzime, în spectacol, în piesă, între oameni, e multă durere și nenorocire, nefericire. N-o văd ca pe-o comedie, deși pe la început actorii, o parte dintre ei, aveau tendința asta să ducă spectacolul spre comedie, spre vodevil, spre grotesc. Am zis: ”Nu, nu, nu! Vă rog frumos, uitați asta, nu vreau ca lumea doar să râdă la acest spectacol. Va râde la replici. Sunt replici foarte comice, scrise de autor. E suficient. Noi să ne axăm pe partea dramatică din spectacol. din piesă, relațiile astea dure care duc oamenii la nefericire, la conflicte. Eu nu vreau comedie, dar nu știu dacă asta o să iasă, pentru că actorii chiar și până acum au tendința asta să găsească în fel și chip mijloace prin care să facă publicul să râdă. Or, vreau să exclud cu duritate această tendință – tai în ”carne vie”, nu!, nu! nu!, nu este vorba de „Chirița” lui Alecsandri, nu este vorba de alte comedii clasice pe care le cunoaștem. E o dramă, e o tragedie, mai degrebă.
-De ce ați optat pentru un personaj în travesti pentru rolul Anetei Duduleanu, interpretată în spectacolul dumneavoastră de actorul Florn Zăncescu? Și de ce doar pentru ea și nu pentru toate ”Gaițele”?
-Pe Aneta Duduleanu o vedeam așa, puțin bărbată, autoritară, o femeie puternică. La o vârstă înaintată, chiar, ea a reușit să-și păstreze în familie tronul de dictator atoateștiutor, de cap, Dumnezeu, al familiei. Nimeni nu face nimic fără știrea ei, fără acordul ei, fără indicațiile ei. Dacă ea interzice ceva, cei care încearcă să o înfrunte sunt pedepsiți, sunt taxați, sunt puși la loc. Deci o femeie pe care o vedeam mai degrabă bărbat, o femeie care de fapt este nefericită, după mine, din cauză că și-a pierdut din feminitate, din tandrețe. Ea a uitat ce înseamnă să fie mamă, copiii nu-i mai sunt dragi, ea nu-i mai iubește, trăirile, stările, emoțiile ei de mamă s-au pietrificat cumva, au înghețat; e rece la suferința fiicei care traversează o perioadă foarte complicată în viața ei și maică’sa nu e în stare să discute cu propriul copil, ca s-o ajute să iasă din starea asta. A orbit, a surzit, ea este surdă la strigătele de disperare ale Margaretei, ea este oarbă la suferința ei, la durerea ei, ea nu vede. Și e păcat, păcat, pentru că până la urmă ea rămâne fără acest copil, fără Margareta. Nu știu în ce măsură suferința ei, după Margareta, este chiar autentică sau este mimată. Aici îmi vin greu să spun, nu știu.
-V-am urmărit la repetiții și din indicațiile pe care le-ați oferit actorilor am înțeles că este foarte important pentru dumneavoastră firescul, în teatru. Dacă așa cum există o școală Stanislavski, Grotowski sau Peter Brook, ar exista o școală Petru Vutcărău, care ar fi principiile de bază pe care această școală de teatru le-ar transmite, prin care v-ați îndruma elevii spre meseria asta, actoria?
-Școală? Hmm… În primul rând aș încerca să-i fac să înțeleagă cât de important este, atât în viață, dar mai ales în artă, să fii sincer, să înțeleagă fiecare ce înseamnă să fii sincer, pentru că a fi sincer implică un curaj, trebuie să fii și curajos. În foarte multe situații, noi ezităm sau ocolim să fim sinceri, din cauza mai multor frici, angoase, temeri s.a.m.d. Deci, repet, dacă, printr-o
minune, s-ar întâmpla să fie o Școală Petru Vutcărău, sinceritatea ar fi în capul mesei și actorul ar fi mesagerul, ar fi Dumnezeul, nu știu… Preotul Adevărului… sub diverse forme, pentru că sinceritatea, firescul, adevărul, în artă, au o varietate
imensă de exprimare, forme pe care noi nici nu le bănuim, care zac în om… Cum să spui adevărul, cum să fii firesc…
-Ce înseamnă mai exact sinceritate în teatru?
-Credibilitate. Să găsești acea punte, acea undă energetică mai degrabă, prin care comunici cu spectatorul, în așa fel încât el să fie captivat de ceea ce faci și nici pentru o secundă să nu-i trezească jocul tău îndoieli că n-ai fi sincer. Comunicarea cu publicul, cu spectatorul care stă în sală și te urmărește este cea mai importantă în teatru, după mine. Cred că actorul anume de asta ar trebui să se preocupe, în primul, și-n primul, și-n primul… de o mie de ori în primul rând, de asta: de partener, și de spectator. Pentru că pentru el, pentru spectator, se face totul.
-De ce pentru el? Ce vrem să-i facem lui, spectatorului, cu teatrul?
-Nu vrem să-i facem nimic. Trebuie să-i satisfacem niște așteptări. El vine la teatru în așteptarea a ceva. Dacă vine la o comedie, vrea să se amuze, să se distreze, să se relaxeze; dacă vine la o dramă psihologică, ar vrea să cadă pe gânduri, să trăiască, dacă vine la o melodramă, ar vrea să se emoționeze, să-și trezească niște sentimente, amintiri, dar în toate cazurile cred că-și dorește să se recunoască, să se identifice cu anumite personaje, cu anumite situații din scenă, și, în felul acesta, să-și revadă și propria viață, propriul trecut și,k poate, cine știe, să găsească un răspuns la problemele, întrebările cu care se confruntă azi, acum, și să-i fie mai ușor în viață, nu știu. N-aș pretinde că teatrul trebuie să fie o școală, Doamne ferește, nu! Asta cred, atăt, asta cred că ne e misiunea, ca spectatorul, ieșind din sală, să nu iasă dezamăgit, să nu-i pară rău că a pierdut o seară, că a pierdut timp, de bani nu mai vorbesc, ci de timpul pe care l-ai pierdut stând în sală.
-Ați vorbit de actor ca profet, ca model, sunteți un Stanislavskian în convingere sau în metodă?
-N-aș putea afirma că sunt un Stanislavskian deși principiile de bază ale acestei școli, ale acestui sistem pe care l-a inventat Stanislvaski îmi sunt apropiate și încerc să le respect, pentru că eu am făcut o altă școală decât cea a lui Stanislavski, am făcut Școala Superioară de Teatru “Boris Șciukin”, care este pe lângă Teatrul “Vahtangov”, care este o altă ramură a acestei școli Stanislavski, Vahtangov fiind inițial un elev de-al lui Stanislavski, care școală se axa mai mult pe expresivitate, fără să nege, în același timp, trăirea, gândul, emoția, starea, deci îmbinarea acestor două mijloace de expresie scenică, actoricească, expresivitatea vocală, corporală, mimica, plastica s.a.m.d. plus trăirea, emoția, gândul. Or la Stanislavski partea expresivă era ușor lăsată pe planul doi.
-Ați lucrat în foarte multe teatre, și din țară și din străinătate. Care este diferența specifică a Teatrului Municipal ”Bacovia”, în această lume a teatrului?
-Mi-e greu să spun… Specificul? Nu știu… În primul rând, faptul că orașul Bacău a păstrat această instituție. Nu știu cât de greu a fost sau cât de ușor ca să nu dispară, nu știu în ce măsură pentru Bacău este important să aibă un teatru, nu știu în ce măsură ei, locuitorii acestui oraș, se mândresc, pentru că eu cred că ar fi cazul să fie mândri de Teatrul ”Bacovia”, în primul rând pentru că acesta există și că funcționează, că trăiește. În al doilea rând, am văzut în trupa teatrului mulți tineri, tineri pe care i-am văzut și în spectacole și mi-am dat seama că sunt foarte buni, foarte talentați, cu un potențial foarte, foarte puternic, foarte viu. Cred că este în primul rând meritul doamnei manager, doamna Judeu (Eliza Noemi Judeu, n.m), care a reușit să-i convingă. În ziua de astăzi este foarte greu să reușești să convingi un actor să vină într-un teatru din provincie, toți vor în orașele mari, în capitală, unde este mai multă forfotă, vânzoleală și posibilități de a te afirma ca actor. De aceea cred că următorul pas al doamnei manager ar fi să găsească modalități de a-i convinge să rămână în continuare iar trupa, care este deja aici la ea acasă, să-i primească cu brațele deschise – probabil că a și făcut-o deja – și să nu-i decepționeze, să nu le creeze situații care i-ar face să plece.
-Ce a fost cel mai greu și cel mai frumos în realizarea acestei producții, ”Gaițele”, pentru dumneavoastră, ca regizor al ei? Dacă ar fi să vorbim cu onestitate.
-Cel mai greu a fost – și nu doar aici, de fiecare dată acest greu se repetă, oriunde-aș monta, că-i în țară, că-i în străinătate – să ajungem la un moment dat – eu, ca regizor, împreună cu trupa de actori distribuită în spectacol – pe aceeași lungime de undă și să construim împreună spetacolul, să nu avem divergențe în ceea ce privește viziunea spectacolului, să reușesc eu să-i conving că ideile mele, propunerile mele să fie acceptate, să îi conving că sunt interesante, că am putea construi un spectacol interesant pentru public, și eu să găsesc acea răbdare, acel compromis ca să accept și propunerile lor, viziunile lor. Deseori situații de genul acesta degenerează în conflicte, în războaie, scandaluri, certuri, nervi s.a.m.d. și eu mă bucur de faptul că lucrul acesta nu s-a întâmplat aici. Deci a fost greu, a fost partea cea mai grea, și în acelați timp a fost cea mai plăcută și care m-a bucurat cel mai mult pe mine. Nu am avut niciun scandal, nicio ceartă, nicio supărare – nu vreau să spun că am lucrat ca în sânul lui Dumnezeu, ne-am confruntat cu diverse greutăți, cu probleme, dar am reușit, și de-o parte, și de alta, să le depășim.
-La ce probleme faceți referire?
-Diferite, legate și de interpretare, cu actorii, legate și de producție, pentru că teatrul nu este totuși foarte bogat, or, ceea ce ziceam anterior, că mi-aș fi dorit un spectacol în care epoca să fie la ea acasă, publicul spectator să intre în sală și să vadă România interbelică, să vadă lumea lui Kirițescu, așa cum o vedea el cu ochii lui. Ei, pentru asta e nevoie de un buget foarte consistent, foarte mare, pe care teatrul nu-l are din păcate, și eu înțeleg lucrul acesta. Deci și aici au fost probleme, de fapt nu atât eu le-am avut, cât le-a avut doamna scenografă, Rodica Porumbel, care este o scenografă foarte talentată, după mine, cu multe spectacole realizate, și cu o experiență de teatru care merită luată în seamă, și chiar eu învăț multe lucruri de la ea.
-Cum ați ajuns să colaborați cu doamna Rodica Porumbel, să faceți echipă pentru acest spectacol?
-Noi am mai lucrat cu doamna Porumbel la un spectacol, cu mulți, mulți ani în urmă, ea de fapt a fost într-un fel o nașă a Teatrului ”Eugen Ionescu”, pentru că la primul spectacol al acestui teatru, ”Cântăreața cheală”, pe care l-am făcut în 1990, costumele le-a făcut doamna Porumbel. Deci ne cunoaștem de ceva timp.
-Ce anume admirați la ea din punct de vedere profesional?
-Principialitatea, meticulozitatea, tenacitatea ei – ea nu cedează, dacă trebuie să fie într-un fel, mort, copt, așa trebuie să fie. Și eu asta respect în teatru. În teatru nu există ”nu se poate”, există ”nu vreau”. Chiar dacă nu e exact ceea ce-și dorește scenograful, există o multitudine de variante, de propuneri, care pot fi cât mai aproape de ceea ce vede scenograful, se pot găsi soluții o mulțime. Și respect la doamna Porumbel că nu renunță; nu renunță, pentru că ea, în primul rând, ține foarte mult la autor, respectă viziunea regizorală și încearcă să adapteze. A lucrat foarte mult, a prezentat sute, nu exagerez, sute de schițe pentru costume, la un moment dat mă zăpăcisem deja, nu mai știam ce costum al cui e (râde, n.m.).
-La un moment dat se vorbea că sunt 33 de costume…
-Am impresia că mai multe, nu știu, nu le-am numărat, dar cred că-s mai multe (râde n.m.). Până la urmă, am stat și am discutat fiecare costum în parte, discuții, propuneri, analize, variante, și ceea ce se va întâmpla în scenă e rezultatul unei munci serioase, zic eu, și interesante. Mie, ca regizor, mi se pare foarte interesant să lucrez cu scenografi cu experiență, cu cei care au gust, au rafinament, au simțul scenei, simțul personajului, al costumului, al epocii, cu scenografi foarte atenți la detalii. Ea este foarte atentă la detalii și asta respect eu, detaliul pentru ea contează foarte mult. fiecare ceașcă, fiecare linguriță din scenă (râde, n.m.). Pentru mine, ca regizor, nu este la fel de important, dar ea mă convinge că este. ”Nu, măi, nu înțelegi, că… în primul rân, lingurița asta este prea mică, nu se vede din sală, apoi nu se îmbină cu nuanța tapetului, a mobilei…”… lucruri la care eu, ca regizor, nu m-aș fi gândit în veci, de aceea mă bucur că am lucrat împreună și îi sunt recunoscător pentru multe lecții pe care mi le-a dat, fără să știe, fără să vrea.
-La ediția din 2007 a Galei Star, cum se numea pe atunci Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice, organizat de Teatrul Municial ”Bacovia”, Marele Premiu era câștigat de spectacolul dumneavoastră, ”Femeile lui Picasso. Olga”, în interpretarea actriței Yumiko Tsuji. A fost aceea prima dumneavoastră prezență în Teatrul Municipal ”Bacovia”?
-Da, da, e un spectacol pe care l-am făcut cu o actriță din Japonia, de la Teatrul Kaze, din Tokio, care e și unicul teatru de repertoriu din Japonia – altele funcționând după un alt sistem – și Yumiko Tsuji a luat, așa cum ați spus, Marele Premiu, lucru care mă bucură, am fost chiar, apoi, la ei, la Tokio, și trofeul acestui festival stă la loc de cinste, cum intri în teatru, se mândresc cu acest premiu. Eu, fizic, n-am fost prezent atunci, în Bacău, când s-a jucat spectacolul, am mai fost în Bacău, cu mulți ani în urmă, prin ’90 – ’91, pe când nu exista Teatrul ”Eugen Ionesco”, eu fiind la Teatrul ”Luceafărul” și am jucat noi aici, pare-mi-se, ”Așteptându-l pe Godot”, în care eram și eu în scenă, ca actor.
-Care a fost contextul revenirii dumneavoastră la Teatrul Municipal ”Bacovia”, ca regizor, pentru spectacolul ”Gaițele”? Ce v-a făcut să spuneți ”da” propunerii de colaborare?
-În primul rând aveam timp liber, sunt sincer acum cu dumneavostră, or eu nu pot sta fără lucru foarte mult timp, și atunci când îmi apare o breșă din asta în program încep să n-am stare, să mă enervez și, practic, doamna Judeu (Eliza Noemi Judeu, managerul Teatrului Municipal ”Bacovia”, n.m.) m-a salvat și am acceptat cu mare plăcere, cu atât mai mult cu cât era vorba și de această piesă pe care eu de muuult am pus ochiul dar nicidecum nu aveam nici curaj, nu știu de ce, să mă apropii, – ori pentru că n-aveam și distribuția până la urmă – și am fost fericit că
lucrurie au coincis într-un anume sens, deși era vorba și de o altă propunere, pe care eu am respins-o din start – ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” – necunoscând foarte bine trupa mi s-a părut că nu s-ar găsi distribuția pentru acel spectacol. Deci cam acesta a fost contextul, motivul: mi-am dorit să lucrez această piesă și, Pac!, a venit propunerea
-Sunteți fondatorul Teatrului ”Eugen Ionesco” din Chișinău. Care a fost gândul decisiv care a stat la baza creării Teatrului ”Eugen Ionesco” și, ulterior, a festivalului cu același nume? Ce v-ați dorit, de fapt? Ce a generat asta?
-Dorința de a ne afirma ca actori, pentru că aceste teatru a apărut pe când nu eram regizor încă și nici nu credeam că voi deveni vreodată, și cu atât mai mult nu visam, nu era în planurile mele să creez un teatru. Era o dorință foarte aprigă de a ne afirma, eu, împreună cu un grup de colegi ai mei de facultate, de la Moscova, de a ne afirma ca actori. Și negăsind în Chișinău un teatru în care am putea realiza acest lucru – eram în Teatrul ”Luceafărul” pe atunci – această discordanță dintre viziunile pe care le-aveam noi și trupa din Teatrul ”Luceafărul” la acea vreme a degenerat într-un conflict, într-un război. Și pentru a evita acest conflict, am zis că plecăm din teatru, nu vrem să revoluționăm teatrul. Am încercat timp de două stagiuni să propunem, să venim cu idei, să jucăm altfel, alte spetacole, și la un moment dat vedeam că se formează două repertorii, un repertoriu al teatrului și un repertoriu al nostru, noi fiind de fapt o trupă, o singură trupă. Și aceasta, ușor, ușor, ducea la un conflict care deja era vizibil și pentru cei din exterior. Și atunci, ne-am zis ”Nu, nu intrăm în război, plecăm”. Și asta mi-a sugerat-o chiar un critic de teatru din Chișinău, care, întâlnindu-mă pe stradă, la un moment dat mă întreabă: ”Și cum e prin Luceafărul? Cum vă simțiți voi acolo?”. Și i-am zis că nu prea ne simțim bine. și i-am povestit în câteva cuvinte. Și atunci a zis: ”Păi dacă nu vă place acolo, de ce nu plecați? Să faceți teatru cum vreți voi, cum simțiți voi.”. Țin minte ziua aceea, nu mai țin minte data, eram într-un troleibuz în Chișinău, și vorba asta mi-a picat așa,”Pac!”, în creier. Și am uitat-o, și apoi am revenit la ea. Și m-am pomenit la un moment dat că le propun colegilor mei să plecăm din Teatrul ”Luceafărul”. ”Unde?”, m-au întrebat. Zic: ”Oriunde, numai nu aici! Voi vedeți că aici nu ne așteaptă nimic bun? Și dorințele noastre, așteptările noastre sunt zadarnice”. ”Dar unde?”. Zic: ”În stradă!”. ”Și din ce-o să trăim?”. ”Din ce-o să trăiască toata lumea. N-o să mai murim de foame, că suntem în secolul XX. Murim de foame?”. Ei, s-au găsit câțiva nebuni (râde, n.m.) care au mers. Au mers, am repetat, am început să repetăm, într-adevăr, în stradă – ”Cântăreața cheală” s-a repetat un an de zile, s-a repetat în toate localurile unde se adunau artiști, oameni de artă, scriitori s.a.m.d. la o cafea, pe la toate uniunile de creație din Chișinău, în case de cultură, la Râmnicu Vâlcea (râde, n.m.)… Și tot repetam, și tot repetam, și tot repetam… Și această „Cântăreață cheală”, care e o piesă într-un act, care la lectură nu durează mai mult de 45 -50 de minute, nu mai ajungea să
devină spectacol, și devenise mai mult un exercițiu în sine, lucram cu meticulozitate la fiecare replică, la fiecare cuvânt. Ei bine, spectacolul nostru dura două ore, fără pauză. (râde, n.m.). Timp în care lumea se amuza până la lacrimi, râdea, deci a fost un exercițiu, o lecție bună. Așa am ajuns să ne pomenim că suntem teatru; la început, un teatru ambulant, după care, autoritățile de la Chișinău fiind cu ochii pe noi – la început erau supărați că am plecat din ”Luceafărul” și le-am stricat jucăria pe care ei și-o modelaseră inițial în mintea lor, dar văzând că e ceva de capul nostru, totuși, și văzând că ne confruntăm cu probleme de ordin existențial, material, ne-au propus să devenim teatru de stat, în ’91, în septembrie, domnul ministru Ion Ungureanu a semnat ordinul de constituire a Teatrului ”Eugen Ionesco”, teatru de stat în cadrul Ministerului Culturii, cu un sediu, cu salarii… (râde, n.m.)
-Și Festivalul presupun că a venit, firesc, ca un pas următor…
-Da, în 1994, peste câțiva ani… În Republica Moldova la acea vreme nu exista niciun festival internațional de teatru or noi deja reușisem ca teatru tânăr să participăm la mai multe festivaluri internaționale și ne-am zis: ”Băi, ce viață plictisitoare în Chișinăul ăsta la capitolul teatru! Haideți, măi, să facem și noi ceva! Haideți să organizăm noi un festival internațional de teatru!”. Suna ca o nebunie (râde, n.m.). Ministerul Culturii nici nu știa că noi pornisem un festival internațional de teatru. La prima ediție l-am consacrat dramaturgiei lui Ionesco, au venit doar piese Ionesco, am făcut și secțiune competitivă, cu juriu internațional, nu din Republica Moldova, au venit până și din Statele Unite ale Americii. A fost din România regretata Cristina Dumitrescu, critic de teatru, în fața căreia mă închinam tot timpul, care a scris foarte mult despre acest festival. și cu tot respectul îi port amintire. A fost foarte frumos la această ediție dar nu ne-a gândit că va deveni un festival tradițional, ajuns la a XIII-a ediție. Din păcate, ultima nu s-a ținut, din motive financiare, trebuia să fie în 2018. Următoarea ediție va fi în 2020.
-De ce ai nevoie ca să reușești și să ai succes cu două proiecte atât de îndrăznețe, înființarea unui teatru și a unui festival internațional de teatru?
-Tenacitate, răbdare. În primul rând, răbdare. În al doilea rând, trebuie să știi foarte exact ce vrei, să știi CE VREI. Nu știu de ce atunci când e vorba de nevoile noastre fiziologice noi știm ce vrem, pentru că organismul nostru ne dictează: VREAU SĂ MÂNÂNC, VREAU SĂ BEAU, MI-E SETE, VREAU SĂ MĂ ODIHNESC, că sunt obosit, s.a.m.d. Iar atunci când trebuie să luăm o decizie sau să conturăm exact niște scopuri în viață, niște țeluri, ne vine mai greu. Trebuie să știi foarte exact și să spui: VREAU ASTA! VREAU SĂ FAC ASTA! În al treilea rând, să știi CUM să faci. CE și CUM. Și să ai răbdare și să nu cedezi, să nu dai înapoi, chiar dacă la un moment dat ai căzut, te-ai lovit, ai dat cu capul de pâmânt și ți-ai zdrelit genunchii. Te ridici (râde, n.m.) și mergi mai departe. Dar nu cedezi, nu dai înapoi.
-Ce vrea, astăzi, ce mai vrea astăzi Petru Vutcărău? Profesional, chiar uman. Care sunt temele de cercetare sau cele care abia au încolțit în mintea dumneavoastră?
-În primul rând vreau ca la Bacău să iasă un spectacol bun. În al doilea rând, vreau să înțeleg totuși ce-i aia ”teatru”, până la urmă, pentru mine. Pentru că deocamdată, atâtea mi s-a părut că știu și cunosc din teatru și de fiecare dată ajung să-mi spun: ”Nu, stai, nu-i asta, dar nu-i asta! A, uite ce-i! Iată! Iată! Iată! Nu! Nici asta nu-i suficient!”. Teatrul este un organism atât de viu, mai viu ca noi, oamenii, mai viu decât cei care-l fac. În esența lui, cred că există un Dumnezeu al acestei arte, un zeu, o zeitate, nu știu, care ne mișcă pe noi toți, care strecoară în noi acest germene, acest microb al teatrului, fără de care omul nu mai poate trăi. N-o să uit niciodată prima lecție pe care ne-au dat-o profesorii de la Moscova, în 1980, la 1 septembrie, la primul curs. Ne-au spus să scoatem o foaie de hârtie și să scriem fiecare de ce vrea să devină actor. După care am împăturit această foaie și le-am dat-o, iar peste cinci ani, după ce am absolvit, când noi uitasem despre ele, ne-au înapoiat foile și le-am citit… Ei, și după ce am completat aceste foi la primul curs, ne-au spus așa: ”Școala Șciukin, în cinci ani, cât urmează să învățați voi, n-o să facă din voi actori. Nu va face. Noi putem doar să vă ajutăm. Va deveni actor cel care VREA să devină și căruia ajutorul nostru îi va fi de folos. Și cel mai important lucru, ne-au spus, dacă simțiți că puteți trăi fără teatru, mai bine trăiți fără teatru! Teatru ar trebui să facă doar cei care nu pot trăi fără teatru”. Deci, asta cred și eu, că teatru ar trebui să facă doar cei care nu pot trăi fără teatru, asta era școala prin care am trecut și acestea au fost lecțiile care stau la temelia carierei mele de teatru și de aceea încerc să înțeleg totuși ce-i aia ”teatru”. Asta e ca și cum ai vrea să înțelegi ce-i aia ”viață”. E același lucru. Și-i interesant.
Interviu realizat de Laura Huiban
Foto: Chromatique
