De vreo săptămână, la Centrul de Cultură “George Apostu” nu e linişte! Parcă şi Grădina cu statui a prins viaţă. Marmura, piatra şi fierul au intrat într-un dialog secret cu lemnul. Lemn de stejar, care, în mâinile fermecate ale unor sculptori, prinde conturul imaginat de mintea şi talentul artiştilor Nicolae Nicolae Fleissig (Franţa), Marko Vuksa (Serbia) şi Tung Ming-Chin (Taiwan), sub privirile celor trei extraordinare creaţii ale genialului artist George Apostu, repatriate de puţin timp din Liban. Fierăstraie, dălţi, ciocane, securi…Pe rând şi laolaltă cioplesc, taie cu îndârjire şi şlefuiesc cu migală şi dragoste lemnul din pădurile de unde şi Apostu a creat Laponele, Tată şi Fiu etc.
Nu-i simplu şi nici comod să te ştii în grădina unde artistul din Stănişeşti şi-a pus definitiv amprenta: nume, prenume, renume.
La Centrul de Cultură “George Apostu” se desfăşoară a treia ediţie, şi ultima, a programului internaţional de rezidenţe artistice “Albastru”. În anii anteriori, aici au fost invitaţi şi au creat mari artişti din România, Franţa, Spania, Bulgaria, Japonia, sub curatoriatul sculptorului Maxim Dumitraş, fondatorul Muzeului de Artă Comparată de la Sângeorz-Băi, cel care a girat din punct de vedere artistic originalitatea şi autenticitatea celor trei lucrări semnate de George Apostu, donate României, Centrului de Cultură „George Apostu”, de un cetăţean libanez.
La finalul rezidenţei fiecare dintre cei trei sculptori va lăsa în patrimoniul Centrului de Cultură „George Apostu”, pentru publicul larg, trei opere realizate din lemn de stejar, cu o temă bine definită – Albastru, ce vor îmbogăţi spiritual şi cultural „Grădina cu statui” din muzeul în aer liber al Centrului.
Prezentarea lucrărilor realizate de cei trei artişti va avea loc odată cu închiderea rezidenţei, în data de 26 iulie, la ora 17.00.
În sfârşit…se face linişte. La prima mea vizită la locul unde are loc rezidenţa, un spaţiu amenajat chiar acolo unde statuile vor rămâne după finalizare, stau de vorbă cu sculptorul francez de origine română Nicolae Fleissig, un bărbat a cărui vârstă nu-l trădează, amabil, deschis, dispus la un dialog despre artă, artişti, despre prietenul său George Apostu, aşa cum s-a întâmplat şi la ediţia a II-a cu Napoleon Tiron, un alt mare sculptor, a cărui carieră artistică a fost, o perioadă, legată de cea a lui George Apostu.
S-a întâmplat, ca peste ani, să se întâlnească şi să vorbească arta care i-a unit: sculptura.
„Pentru a reuşi, în Apus, trebuie să munceşti, să te zbaţi şi să înduri”
– Român francez, francez român. Vă simt din priviri că şi acum sunteţi în căutare, neastâmpărul, curioziatea se citesc pe chipul dumneavoastră. La început, povestea…
– Sunt sculptor francez de origine română, cu dublă cetăţenie, născut la Târgu Mureş, am copilărit la Piatra Neamţ, m-am mutat la Bucureşti, după care am plecat în Franţa, ca refugiat politic, pentru că nu eram foarte bun prieten cu Ceauşescu şi nici el cu mine. Am cerut azil politic în Franţa şi nu m-am mai putut întoarce în România, dacă mă întorceam, intram direct în puşcărie, ca trădător de ţară. Spun că sunt sculptor francez, pentru că majoritatea timpului mi-am petrecut-o în Franţa, am plecat la 33 de ani, deci, în ţară am lucrat cam 15 ani, iar acum am 72 de ani.
– În Franţa aţi avut un suport sau aţi intrat direct în apă?
– N-am avut niciun suport. Când am ajuns în Gara de Nord din Paris, aveam în buzunar 30 de franci francezi. Am început viaţa de la zero. În România eram un sculptor cunoscut, din aceeaşi generaţie cu George Apostu, Costică Popovici (cel care a realizat statuia lui Bacovia din Bacău – n.n.). Mi-am luat viaţa de la capăt, cu galerii, expoziţii, atelier, am creat un centru de artă, Max Dumitraş a fost în rezidenţă la mine, am lucrat în toată lumea. Asta ar fi, pe scurt, istoria mea, viaţa mea.
George Apostu, un om şi un artist de talie mondială
– Mi-aţi spus că aţi mai fost în Bacău, aici, la Centrul „George Apostu”, în rezidenţă la Stănişeşti, la casa unde s-a născut George Apostu. Acum, la rezidenţa „Albastru”, coordonată de prietenul dvs. Max Dumitraş, împreună cu alţi doi sculptori, unul din Serbia şi altul din Taiwan.
– Am fost invitat aici de Max şi de Geo Popa, aici, la Centrul care poartă numele prietenului meu George Apostu, pe care l-am cunoscut extraordinar de bine, şi în România şi în Franţa. Eram buni prieteni, ne apreciam şi ne respectam reciproc. Un om deosebit, un om cu un suflet mare, cu un talent extraordinar, dublat de o hărnicie aparte, muncitor. Ne-am reîntâlnit în Franţa, el venise la Paris cu un an înainte. După ce am luat decizia să rămân în Franţa, am stat de vorbă cu George o noapte întreagă la el în atelier. I-am spus că eu rămân, însă m-a sfătuit să nu fac acel pas, că este greu, foarte greu, şi multe alte argumente, însă decizia mea era luată. A doua zi, m-am dus direct la Oficiul de imigranţi. Şi am rămas. Şi n-a fost uşor, aşa cum mi-a spus George, pentru că, lumea trebuie să ştie, afară nu sunt câini cu covrigi în coadă, deloc. Trebuie să munceşti, să te zbaţi, să înduri. În Franţa sunt atât de mulţi artişti, astfel că unul în plus nu mai contează. Eu am avut o şansă, am întâlnit un galerist foarte bun, lângă Centrul „Georges Pompidou”. A doua şansă a fost că eram român, şi nu erau foarte mulţi români refugiaţi politic în Franţa pe atunci, acum e plin de români, de toate vârstele şi profesiile, deci, eram român, eram sculptor, cam a doua generaţie după Brâncuşi, a contat enorm.
– Nu a fost un handicap, faptul că veneaţi după Brâncuşi?
– Nu, handicap poate să fie când sunt confuzii, nu era nicio confuzie cu Brâncuşi, Brâncuşi este Brâncuşi, ceilalţi sunt artişti care-şi caută drumul lor. Ce a făcut Brâncuşi? A deschis un drum, însă, în acelaşi timp l-a închis. Astăzi, dacă intri pe drumul lui Brâncuşi, nu poţi să faci decât Brâncuşi, însă ce a făcut Brâncuşi a fost deschiderea spre arta modernă în lume, este o viziune despre sculptură, Brâncuşi este o întreagă filosofie, nu este un ţăran din Gorj care s-a apucat de tăiat lemne, nu, e mult mai departe, foarte departe de această apreciere care a dominat o vreme.
Preşedintele Mitterrand mi-a cumpărat o lucrare
– Cât i-a luat sculptorului Nicolae Fleissing pentru a se adapta şi a se realiza în arta pariziană, să trăiască pe picioarele lui?
– Cam trei ani, nu mi-a trebuit foarte mult. V-am spus de norocul meu cu acea galerie, care m-a luat în primire, a avut încredere în mine, a văzut ce lucrez, mi-a propus o primă expoziţie în galeria lui. Din prima mea expoziţie s-a vândut tot. Pentru un artist, pentru un galerist, este enorm. Unde mai pui, că întâmplător, Francois Mitterrand era în zonă, a intrat în galerie şi mi-a cumpărat o lucrare. Vă daţi seamă, s-a auzit în breaslă, drumul meu era deschis.
– Cum vă simţiţi în Bacău, la Centrul care poartă numele prietnului dumneavoastră, George Apostu?
– Mai întâi să vă spun că este extraordinar ce a făcut Geo Popa aici, să transforme o casă destinată lui Ceauşescu în Centru Cultural, care să poarte numele lui George Apostu, un mare artist, un mare om, care, ca şi mine, a plecat din ţară din cauza regimului Ceauşescu. Mă uit şi râd în mine, sunt clipe când stau de vorbă cu George. Sunt lucruri extraordinare, care vor rămâne în istorie.
– Aţi spus că v-aţi găsit drumul artistic, care a fost acel drum?
– E dificil de spus în două cuvinte. Drumul meu este sculptura. Am lucrat o perioadă în lemn, în metal, apoi numai în marmură şi, mai ales, în granit. Eu am, la ora actuală peste 140 de lucrări monumentale în toată lumea, unele au 60-100 de tone, sunt comenzi, sunt simpozioane. Nu toţi artiştii fac simpozioane (tabere de creaţie li se spune în România – s.n), trebuie să ai o forţă de muncă, idei, imginaţie, o concentrare enormă, într-un timp limitat, o lună – două. O comandă o ai un an, doi ani, depinde de lucrare. În Egipt am făcut trei simpozioane, am lucrat trei ani, într-un an a fost şi Max Dumitraş. De ce facem simpozioane? Răspunsul meu cuprinde oportunitatea de a face lucrări monumentale care să fie plasate într-un loc public, nu în atelier, în atelier ce fac cu ele? De exemplu, cum este acest simpozion din Bacău, de la Centrul „George Apostu”, lucrări mici, timp limitat la 26 de zile, lemn, este perfect, iar bucuria noastră este că lucrările vor fi expuse în aer liber, în calea privitorului. Eu am venit din trei motive: este o chestiune de patriotism să vin să lucrez în ţara mea, a doua, pentru că este respect pentru George Apostu, mă simt extraordinar să lucrez la…Centrul „George Apostu”. Al treilea motiv este că sunt bun prieten cu Max Dumitraş, cu care am lucrat în multe locuri împreună, eu i-am fost un fel de profesor lui Max. La Sângeorz Băi, unde are el Muzeul de Artă Comparată, eu am făcut primul simpozion. Acum face el, organizează şi conduce un astfel de simpozion, cu o temă generoasă, frumoasă: ALBASTRU.
Publicul poate dialoga cu artiştii
– Cum se desparte un artist de lucările lui? În atelier, mai stai un timp cu ele, la simpozioane eşti obligat să le părăseşti.
– Ştiţi cum! Cum te desparţi de un copil când s-a făcut mare, se însoară şi pleacă de acasă, îşi face viaţa lui, familia lui. Nu? Aici, lucrările o să aibă o altă viaţă, este o viaţă publică, nu este închisă, ea discută cu celelalte lucrări, cu publicul, trăiesc. Asta este bucuria unui artist. Simpozionul de la „Apostu” este foarte bine organizat, invitaţii sunt de calitate, artişti cunoscuţi în ţările lor, în lume. Vom avea ocazia să vedem oraşul, galeriile de artă, muzeele, vom merge la Moineşti, locul de unde a plecat Tristan Tzara, la Tescani, la Enescu, mari artişti care au plecat şi au creat în Franţa, au rămas pe veci în Franţa.
– Ştiu că trebuie să creaţi trei opere de artă, care vor rămâne aici, să îmbogăţească noul spaţiu creat special pentru acest proiect. Ce v-aţi propus să lucraţi?
– Mi-a plăcut ideea de la început, ca temă şi ca execuţie. Eu voi face trei lucrări suspendate, care vor ocupa spaţiul, nefiind în legătură cu pământul, cum sunt şi cele trei ale lui Max.
Şi aş mai spune ceva, şi numai presa poate să facă cunoscută dorinţa noastră. În Franţa sunt multe ateliere deschise sau sunt anumite zile în care artiştii lasă uşile deschise, să vină publicul. Ne-am bucura dacă în aceste zile, până pe 26 iulie, ar veni elevi de la Liceul de Artă, de la alte şcoli, oameni amatori de artă, să vadă cum lucrăm, cum se lucrează, să participe un timp cu noi la ceea ce vrem să facem, apoi, la vernisaj, să vadă lucrările gata. Transmiteţi rugămintea noastră publicului băcăuan, noi îl aşteptăm cu drag.
–––––––––
La fel ca în ediţiile anterioare ale rezidenţei, proiectul are ca suport sprijinul oferit de către Direcţia Silvică Bacău – RNP Romsilva, instituţie care a pus la dispoziţie masa lemnoasă din stejar.
După închiderea celor trei ediţii de rezidenţă artistică de sculptură “Albastru”, Centrul de Cultură „George Apostu” are în vedere realizarea unei galerii permanente de artă plastică „Albastru”. Finanţat de către Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, programul are menirea de creare a unui nou fond artistic care va mobila un nou spaţiu expoziţional.
Programul cultural pentru anul 2019 al Centrului de Cultură „George Apostu” se desfăşoară sub genericul „Identitate, alteritate, spirit european”.
* * *
Nicolae Fleissig – Franţa
S-a născut în România, la Târgu-Mureş, în 1948. În 1973, a absolvit Universitatea de Arte din Bucureşti, secţia sculptură. Trăieşte în Franţa, din anul 1982. A debutat cu o expoziţie individuală în Bucureşti, în 1973. Au urmat apoi, în cei 46 de ani de activitate, aproape 90 de expoziţii individuale, în 11 ţări (Franţa, Luxemburg, Andorra, Spania, Belgia, Turcia, Germania, Japonia, Danemarca, SUA şi România), participarea la expoziții colective şi simpozioane de sculptură în 25 de ţări. Peste 120 de sculpturi monumentale pot fi admirate în toate colţurile lumii. Sculptorul Nicolae Fleissig a primit, din partea Centrului de Cercetare, Documentare şi Promovare din Târgu Jiu, Premiul Naţional „Brâncuşi” 2017, una dintre cele mai valoroase distincţii care se acordă în domeniul sculpturii. Nicolae Fleissig a obţinut acest premiu pentru expoziţia „Versant Aleatoriu”, deschisă la Muzeul Judeţean din Târgu-Jiu, în martie 2017, cu ocazia Coloviilor Brâncuşi.
