Clemansa Măucă. A fost dascăl 41 de ani şi în tot acest timp a ştiut să-şi păstreze pofta de a preda la catedră, de a se dedica profesiei și de a transforma orele în lecţii de suflet. Un profesor iubit de copii, de părinți, de colegi, în același timp. 41 de ani a învățat elevi. 41 de ani a stat în fața lor și i-a educat, cu blândețe, dar și categoric, distinsă, calmă, cu o responsabilitate pe care și-a asumat-o permanent. Și astfel a creat destine.
Destine frumoase, care îi vor rămâne mereu în inimă. „Eu cred că am reușit să las în urmă ceva. Acel ceva care a crescut în timp și acum este un pom zdravăn ”, mi-a spus, sincer, cu modestia care o caracterizează, în timpul întâlnirii pe care am avut-o chiar ieri. Am stat de vorbă un ceas. Poate și mai mult. Nici nu știu când a trecut timpul. Iar amintirile s-au derulat ca într-o poveste fără sfârșit. Pentru că ea nici nu are un sfârșit. Ci s-a oprit acum la un capitol firesc din viața fiecăruia, prima zi de pensie, care de altfel înseamnă începutul unei noi călătorii. Și un nou capitol de viață.
Discuția noastră a decurs natural, normal, de parcă ne cunoaștem de o viață. Povestea a curs frumos, am depănat pagini de viață, am retrăit bucurii. Am dat și timpul înapoi cu 41 de ani, pentru a afla cum a decis distinsa doamnă Clemansa Măucă să aleagă această nobilă meserie: cea de învățător.
„Am ales Liceul Pedagogic din Bacău, în 1973, deși eu eram fată de la țară, de undeva din județul Vaslui. Poate că, fără să îmi dau seama, decizia aceasta a fost luată pentru mine de o mătușă, de sora tatălui meu, care profesa în învățământ și care îmi vorbea despre această meserie ca fiind cea mai nobilă din câte poate exista pe pământ, pentru că ești responsabil de viitorul unor oameni care la acea vârstă, de copil, nu știu încă ce vor fi. Apoi, a fost amprenta tatei, care mi-a spus să urmez acest drum pentru că așa am posibilitatea să cunosc lumea. Și mi-a mai spus ceva: «Ia, fată, și învață! Creionul care zburdă pe hârtie, te scapă de prostie!». Sunt vorbele unui țăran hâtru, care a vrut să stea în satul lui, care a refuzat o casă la oraș, dar care și-a dorit, la fel ca și mama, ca fetele lui – mai am și o soră – să învețe la oraș. «Ai să vezi, îmi mai zicea, că orașul reprezintă o altă lume, față de cea ca a noastră, de aici, de la sat, deși ea este clădită tot pe existența satului». Nu degeaba se spune că… veșnicia s-a născut la sat.”
A reușit să introducă limba română în clasele unei comunități de ceangăi
Așa că a luat drumul Bacăului, a intrat în lumea orașului, a urmat 5 ani cursurile Liceului Pedagogic, a cunoscut încet-încet tainele meseriei, a făcut și practică, a făcut și sport, fiind membră a unei echipe de atletism, așa a cunoscut și lumea orașului, cu problemele ei, cu vânzoleala ei, cu oamenii ei, iar, după absolvire, a ales o școală de la sat. Cea mai apropiată de casă, cu gândul de a face naveta. Așa că prima clasă în care a intrat a fost una dintr-o școală din Fundu Răcăciuni, într-o comunitate de ceangăi, într-o lume unde, la început, nu s-a regăsit deloc și unde, vreo trei ani, a fost nevoită să învețe cum să predea în limba locală, dar și cum să transmită elevilor săi dorința de a se învăța și limba română.
„Am avut noroc de gazda mea, pentru că programul încărcat nu mi-a permis să fac și naveta, un fost prizonier de război, trecut prin toate, care știa și limba română. De la acesta am învățat cum să comunic cu elevii mei, iar ei au învățat prin mine cum să comunice în limba română. Chiar pot spune că eu și generația mea de colegi care am fost repartizați acolo am reușit să introducem limba română în clasele de ceangăi din zonă.
A fost foarte greu, dar copiii au fost foarte receptivi, părinții lor la fel, foarte înțelepți, care au înțeles rolul nostru acolo, și cu mândrie spun și acum, așa cum a spus-o mereu, acest lucru mi-a adus și multe satisfacții, pentru că peste timp, acei elevi ai mei au venit la mine, mari fiind, i-am regăsit, și mi-au mulțumit că datorită mie au reușit și ei să viseze altceva, să aleagă să studieze mai departe, la oraș, și chiar să-și găsească un loc de muncă mult mai ușor… pentru că știau să vorbească și românește”. După Fundu Răcăciuni, unde a stat opt ani, a fost și Viforeni, apoi Faraoani, iar din 1988 Bacău. La Școala 18, acum Școala Gimnazială „Spiru Haret”. A preluat atunci… o clasă de a III-a. Și nu orice clasă!
Clasa soției mentorului său
„Am avut ca mentor un învățător, la practica pedagogică, pe Gheorghe Crihan, de la Școala 28, acum Școala «Miron Costin», care încercase să revoluționeze învățământul românesc și care își confecționase, după propriile idei, o clasă atipică, dotată cu diferite metode de predare, cu aparatură video și audio, cu un panou de comandă, cu planșe. Un dascăl extraordinar, un om pretențios, dar care știa și să te ghideze, și să îți ceară, dar și să te atenționeze atunci când te abăteai de la drumul tău, urmare a lipsei de experiență. Având această bază de practică, am fost și eu remarcată, la cercurile pedagogice și didactice pe când eram învățătoare la Viforeni. Așa mi s-a propus să vin la o școală din oraș. Am fost remarcată chiar de soția domnului Crihan, și, iată, că am fost apoi repartizată chiar la școala și clasa doamnei Crihan, ce se retrăgea din activitate în acel an, deci nimeni alta decât soția mentorului meu. Atunci am realizat, încă o dată, că în viața mea nimic nu a fost întâmplător.” Și așa au urmat alte generații peste generații de elevi…
Dascălul tuturor… altfel nici nu se putea
A iubit cel mai mult, copiii. Altfel nici nu se putea. Nu avea cum să se dedice cu trup și cu întregul suflet profesiei de dascăl. A fost dascălul tuturor. Elevii ei au devenit părinți, unii sunt acum chiar bunici, copiii lor i-au stat cuminți în bănci, nepoții, la fel. Ce poate fi mai frumos? „Au evoluat alături de mine și cu mine. Mai ales din punct de vedere a apetenței, a docilității față de traseul pe care îl impune cadrul didactic. Ultimii 20 de ani au fost poate mai puternic influențați de larghețea sistemului care a permis copiilor să spună și ce vor, iar noi, profesorii, să ne pliem pe nevoile lor și să răspundem astfel cerințelor lor.
Trebuie să recunosc că mereu am acceptat propunerile lor, modul cum și-au folosit elevii dreptul la o opinie, la susținerea unei păreri, dar am făcut în așa fel, fără ca ei să simtă, ca scopul meu să fie mereu același. Și mă întorc mereu la tata care îmi spunea… «Fată dragă, în viața ta, pe unde mergi, pe unde o să fii, să îți faci datoria și chiar mai mult decât atât»”. Ceea ce a făcut și a reușit. Tocmai de aceea, pe lângă dascăl, a fost pentru elevii săi și mamă, și tată, și confident, și doctor, și prieten, și antrenor, și partener de joacă. De toate. Pentru că asta i-a plăcut și asta i-a fost menirea!
Regăsiri frumoase. Și încărcate de emoție
Simte că și-a pus amprenta în formarea lor, a tuturor generațiilor de elevi pe care i-a educat. Așa cum se spune că în spatele fiecărui om, fie el bogat sau sărac, celebru sau nu, mare sau mic, se află un dascăl, iar cu siguranță primul dascăl care începe să sculpteze caracterul, poate chiar și sufletul, e… învățătorul, așa a simțit și Clemansa Măucă, de-a lungul întregii sale cariere, că a fost. „Am norocul de a avea o memorie vizuală foarte bună.
Așa mi-am regăsit elevii. Prin mimica feței, sclipiri de ochi, tonuri de glas… Îi țin minte pe toți, sau aproape pe toți, copii fiind atunci, adulți frumoși acum, pe care mereu îi regăsesc și mă bucur că nu am niciun copil… șomer. Știu unde sunt, cu ce se ocupă, așa punem la cale întâlniri de generații, sau vizite în clasă a foștilor elevi, am elevi care și-au adus copiii lor la clasa mea. Sunt regăsiri încărcate de emoții de fiecare dată. Și de fiecare dată simt că eu, învățătorul lor, am însemnat acel «ceva» pentru ei.”
Are elevi care acum sunt medici, profesori, ingineri, unii chiar i-au urmat cariera. „Copiii mei și-au găsit toți rostul în toate domeniile și mă bucur când citesc despre ei, când aflu că studiază în străinătate, că s-au realizat în meseriile lor, că au devenit oameni. Și sunt convinsă că și eu, undeva, odată, în viața lor, am pus acea cărămidă de bază la temelia formării lor și în ceea ce sunt astăzi.”
O nouă etapă, o altă călătorie
Acum, pentru Clemansa Măucă urmează o nouă călătorie. După 41 de ani, în viața ei începe o nouă etapă. Alte gânduri, alte lucruri, alte planuri… „Chiar dacă am decis să ies la pensie, nu mă opresc aici. Elevilor mei, colegilor mei, le-am spus că ușa casei mele nu are lacăt. Nu mă despart de ei, ci mergem mai departe. E un moment în viața fiecărui om în care trebuie să ia și această decizie. Le voi fi mereu alături tuturor… pentru că atunci când știi să faci ceva, e păcat să nu dai și altora. După 41 de ani de activitate didactică sunt mulțumită.
Cred că odată cu fiecare generație am luat o sămânță, am sădit-o, am crescut-o, apoi a fost o mlădiță, o floare, apoi un pom zdravăn și că peste tot pe unde am fost am lăsat urme. Și aceste urme se văd în devenirea fiecărui copil. Iar eu niciodată nu m-am abătut de la misiunea mea. O misiune care a fost strâns legată de promisiunea pe care mi-am făcut-o, la început de drum: de a-mi face datoria și chiar mai mult, cum zicea tata.
A fost poate și greu, pentru că nu e ușor să fii dascăl, pentru că trebuie să fii de toate, dar foarte, foarte frumos! Dacă viața în general este frumoasă, eu am simțit că viața de învățător e și mai frumoasă. Pentru că te bucuri de toate viețile tuturor, a celor pe care tu i-ai format, copii fiind, la un moment dat.”
Iar bucuriile vor urma. Vor fi altele, mereu altele… Ca într-o frumoasă poveste fără de sfârșit.
