Spectacolul „Bărbați singuri”, o adaptare liberă după romanul „O femeie”, de Peter Esterhazy, în regia lui Gheorghe Balint, este primul one man show al actorului Dumitru Rusu, în cei 12 ani de când face parte din trupa Teatrului Municipal „Bacovia”. Un spectacol în care publicul descoperă un Dumitru Rusu altfel și în care însuși actorul și-a descoperit o latură artistică mai puțin explorată până în prezent. Ca rezultat, spectacolul a fost selectat pentru Bacău Fest Monodrame 2019 iar impactul asupra publicului este mereu unul puternic. Aveți șansa să-l vedeți vineri, 17 iulie, de la ora 20.00, în Amfiteatrul de pe Insula de Agrement, în ultimul weekend din Stagiunea de Vară a Teatrului Municipal „Bacovia”. În acest interviu, Dumitru Rusu vorbește despre experiența lucrului la one man show-ul „Bărbați singuri”, despre colaborarea cu regizorul Gheorghe Balint, despre iubire și singurătate în cuplu. Biletele pentru spectacol pot fi cumpărate de la Agenția Teatrului sau, online, de pe site-ul teatrulbacovia.ro.
„Pentru mine a fost ca un test artistic”
– „Bărbați singuri” este primul tău one man show. Cum este să fii singur pe scenă, cum ai descrie această experiență artistică?
– Da, „Bărbați singuri” a însemnat debutul meu în one man show. Să fii singur pe scenă e… greu. Pentru că ești tu, cu tine, și persoana ta (râde, n.m.). Nu ai pe cine să te bazezi, nu ai un sprijin în cazul în care te poticnești în text, să te salveze cineva. Pentru mine a fost ca un test artistic. Dacă într-un spectacol mare ai acolo părticica ta, chiar dacă ești rol principal, și ești de la început până la final, dar mai ieși, mai ai timp să respiri, mai ai timp să-ți tragi sufletul, ai timp să te gândești la ce scenă urmează, când ești de unul singur pe scenă lucrurile astea trebuie să se întâmple în momentul în care ai terminat ultima frază. Pe ultima frază tu trebuie să știi foarte clar unde te duci, ce faci și, bineînțeles, nu trebuie să se vadă asta în mimica ta. Că dacă o secundă ai căzut pe gânduri – ”Șiii… acum unde mă duc?”(râde, n.m.) – probabil publicul se va prinde.
„Când am citit prima dată textul ăsta am fost ca in desene animate”
– Cum ți se pare textul lui Esterhazy, care este destul de direct, de frust în exprimare, pe alocuri, cel puțin. De ce ai acceptat să joci acest text?
– În primul rând, aș accepta orice text, nu doar acesta. Dar cartea lui Esterhazy e una, iar scenariul lui Geo Balint e alta. Scenariul lui Geo Balint îmi place foarte mult, el m-a determinat să vreau să continui, să găsesc dedesubturi ale personajului în relațiile cu femeile. Esterhazy nu e genul meu de scriitor. Comparativ cu textul pe care-l joc, Esterhazy este mult mai libertin în limbaj vulgar, ceea ce nu este pe placul meu, eu nefiind un vulgar. Încerc să mă cenzurez cît pot de mult.
Când am citit prima dată textul ăsta am fost ca in desene animate, cu foarte multe semne de întrebare deasupra capului. „Ce vrea să facă regizorul cu acest text?”. N-aveam nici în clin, nici în mânecă, nicio idee cum va fi, cum va ieși, cum voi trece de la o femeie la alta, cum o să mă descurc să joc atâtea femei. Eu și atâtea femei… Fiecare bărbat se va vedea mai mult sau mai puțin în acest personaj. Și aici, bineînțeles, apare experiența de viață, care face diferența.
„Toți bărbații visează la femeia perfectă”
– Cum a fost să interpretezi rolul din această monodramă, tu nefiind în caracterul personajului, în viața reală? Cum îl percepi, și cum a fost să joci rolul unui bărbat care a avut atâtea iubite?
– Personajul ăsta nu este un Don Juan, este un bărbat, care nu ”vânează” femei, ci le caută… Relația lui cu femeile este o căutare… Până la urmă, căutăm nu femeia perfectă, ci femeia care este perfectă pentru noi. Toți bărbații visează la femeia perfectă, dar în momentul în care o găsești, ea este perfectă pentru tine, asta nu înseamnă că este perfectă și pentru altcineva. Este a ta. Și în momentul ăla spui că ai terminat ”vânătoarea”, căutarea. Un Don Juan, da, se duce după femei, le ”vânează” iar ele se îndrăgostesc de el. Dar un bărbat care caută… el își caută jumătatea. Asta face și personajul meu, că de asta este singur, că din toate căutările sale, dintre toate femeile pe care le-a iubit, niciuna nu a ajuns la inima lui, nu l-a făcut să rămână și-n continuare alături de ea.
– De ce?
– De ce? Aici n-o să zic eu, o să spună spectacolul, în ultima femeie (zâmbește, n.m.). Acolo el vorbește exact despre femeia sufletului lui. Poate părea ambiguu, dar așa suntem noi, și femei, și bărbați, suntem ambigui, pentru că… mă reîntorc la ce-am zis, eu, dacă găsesc femeia potrivită, e potrivită pentru mine. Și-atât. Nu poate fi potrivită pentru alți 20 de bărbați. Pentru ceilalți 20 de bărbați o să fie o altă căutare. Poți cunoaște pe cineva, poți avea lucruri în comun, dar, undeva, acest drum în comun se desparte. Și fiecare merge pe calea lui.
– În ce-a constat provocarea în a face acest rol? Care a fost dificultatea?
– Provocarea să fac acest rol… a fost provocarea mea, să văd dacă pot ține publicul o oră, fără să ”fac show”, fără să spun glumițe ca să-i facă să râdă, cum poți face la eveniment distractiv, pentru o corporație, unde te-ai dus, ți-ai făcut ”numărul”, ai luat banii și ai plecat. Nu, ăsta e un spectacol de teatru, sunt stări. Joc un personaj, nu mă joc pe mine. În momentul în care mă duc la o întâlnire de IT-iști care vor să râdă că s-au săturat de circuite și giga – bites, da, acolo mă duc eu, personal, Dumitru Rusu, mi-am zis speech-ul, am plecat fericit, ei sunt fericiți, și gata. Dar aici e vorba de a trece de la o stare la alta, de a transmite anumite stări publicului, ca publicul să le ”încaseze”, și, în același timp, să le filtreze, ca fiecare să-și extragă din ce transmit eu ce i se potrivește.
– Pentru că acest spectacol este și despre singurătate, când se simte un actor singur?
– Când se simte un actor singur?… Nu știu… N-ai cum să te simți singur ca actor, ai atâtea personaje cu care te împrietenești… Poate, da, să zicem că, după spectacol, ai, așa, o singurătate că s-a terminat… l-ai terminat… și e acea tranziție de la spectacol, la viața cotidiană, și în momentul acela te descarci de o energie și trebuie să te reîncarci cu energia cotidianului, a societății în care trăiești. Acolo, să spunem că te simți singur, dar n-aș zice că ești singur ci, dimpotrivă, este o eliberare actorului și, eliberându-te de personaj, îți reiei viața ta, în intervalul acela scurt până ajungi acasă, pentru că atunci când ajungi acasă, clar, trebuie să fii din nou omul care erai. Nu poți să te duci la copil și să-i spui replici din spectacole: ”Hai să ne uităm la stele!” sau ”Hai, că tati trebuie să aibă grijă de porci” (râde, n.m.). N-am porci acasă, am o mâță.
– Când se simte un bărbat singur?
– Un bărbat se simte singur dacă are timp. Eu n-am timp (râde, n.m.). Întotdeauna se găsește câte cineva care să-mi demonstreze că nu pot fi singur. Dacă stau să mă gândesc în urmă, înainte să am viața de familie, probabil atunci, da, aveam momente în care mă simțeam singur, momente în care mă gândeam. De exemplu, în primii ani de teatru în Bacău. Venind de la Iași, am descoperit echipa Teatrului ”Bacovia” care era și este superbă, de asta am și acceptat să rămân aici. Echipa teatrulului, plecând de la tehnic, artistic, administrativ, m-a făcut să accept să rămân aici, pentru că mă simțeam foarte bine în cercul lor. Dar, totuși, cercul acesta al lor nu venea și cu mine în cameră, și, în momentul în care rămâneaam singur, aveam momente în care mă gândeam ”Vreau să mă rup de Iași ca să rămân în Bacău?”, eu neavând nimic aici, era un nou început, în 2006, când am venit și în 2007, când am acceptat să rămân definitiv aici, când mi-am dat acordul pentru angajare. Atunci, în momentele mele de singurătate, aveam întrebările astea. Dar ele s-au stins, pentru că fiecare început are și o continuare, iar continuarea a fost și este superbă.
„Îi mulțumesc lui Geo pentru ocazia pe care mi-a dat-o să trec din latura mea comică, în latura tragi – comică”
– Cum a fost să lucrezi cu regizorul Gheorghe Balint pentru acest spectacol?
-Experiența mea cu Geo a fost… Ne știm de-atâția ani de zile, dar până anul trecut, când am făcut împreună „Steaua fără nume”, nu am avut ocazia să colaborăm, să lucrăm, cu toate că, atunci când ne întâlneam pe holurile teatrului îmi spunea „În următorul spectacol, joci”, „În următorul spectacol, joci”. Era așa, o amenințare (râde, n.m.). Și eu ziceam: „Bine, Geo”. Nah, joc, ce puteam să zic altceva, de asta sunt actor, asta e meseria mea, mai bat și cuie, e-adevărat, dar îmi dau cu ciocanul peste degete. Nu sunt făcut să bat cuie, dacă bat un cui am mâinile stricate două săptămâni (râde, n.m.). M-am făcut artist. Atunci, dacă tot sunt actor, joacă, tată! Și tot am așteptat, am așteptat, am așteptat.
La un moment dat, am zis: „Nu e om de cuvânt”. Așa am avut impresia, m-a tot ”amenințat” că joc, că joc, că joc, dar n-am jucat niciodată într-un spectacol al lui. Când anul trecut am auzit că se pune „Steaua fără nume” nici prin cap nu mi-a trecut că voi juca eu profesorul Miroiu. Dacă ar fi fost, și i-am zis-o și lui, și am zis-o tuturor, dacă ar fi fost un personaj pe care aș fi vrut să-l joc în acest spectacol, ăla era personajul lui Bogdan Buzdugan, Udrea. Dar, bineînțeles, aș fi avut de furcă cu Geo pentru că aveam să-l duc într-o altă zonă mult mai comică și mai bulevardieră. N-am crezut că mă va distribui, dar îi mulțumesc pentru asta. Mi-a arătat că pot să trec și într-o altă categorie ca actor, și să-mi demonstrez, mie, ca multor altora că nu sunt doar un actor de comedie care știe să facă lumea să râdă, și că sunt și un actor care poate și să înduioșeze publicul. Sper că îmi iese. Eu așa cred. Și feedback-urile așa îmi spun. Asta referitor la „Steaua fără nume”. Pentru că în decursul anilor singurul rol de o oarecare factură tragică pe care l-am mai avut a fost Calul, din ”Requiem”. Dar atunci jucam un animal și nu făceam decât să nechez. Și la un moment dat vorbeam indescifrabil.
Îi mulțumesc lui Geo pentru ocazia pe care mi-a dat-o să trec din latura mea comică, în latura tragi – comică, într-o latură mai dramatică a mea. Știam c-o am dar n-am crezut niciodată că pot să o și fac.
Iar relația mea cu el, din punctul meu de vedere e superbă, pentru că dacă ajungi să fii pe aceeași lungime de undă cu regizorul este imposibil să nu reușești să te-nțelegi cu el. Dacă reușești să-i înțelegi starea în care se află, nu neapărat viziunea regizorală, starea lui ca om, ca regizor, ce vrea el să facă, să-i înțelegi „nebuniile” lui, tabieturile lui, în momentul ăla se creează între actor și regizor o legătură care este de suflet, care nu leagă doar personajul de regizor, ci și actorul. Și în momentul în care se creează legătura asta, actorul poate să vină cu propuneri, poate să comunice cu el, în cazul în care mie, personal, nu-mi convine ceva, pot să-i spun fără nicio frică că se va supăra, iar el bineînțeles că poate să demonteze ideile mele și să susțină ideea lui, de ce vrea el așa, și atunci el vine cu argumente și, bineînțeles, te convinge pe tine ca actor, pentru că, dacă l-ai înțeles, știi la jumătatea frazei continuarea, știi de fapt ce vrea să facă, de ce pune acel lucru în scenă, pentru că așa trebuie, așa e necesar să fie.
– Spectacolul ăsta este mai mult despre dragoste sau mai mult despre singurătate? Sau despre toate, la un loc?
– E despre viață… Răspunzând acum la toate întrebările astea, conștientizez și eu toate femeile pe care le ”spun”, le interpretez, și îmi dau seama că viața asta pe care-o trăim e clădită pe multă nenonorocire, răutate, boală, lucruri urâte. Lucruri urâte din care răsar lucruri frumoase. E ciudat ce-o să spun acum, dar, dacă stăm bine și ne gândim, la pământ, la flori, la tot ce ne dă pământul, totul este dat datorită ”îngrășământului”. Lucrurile frumoase ies din lucrurile urâte, dacă știm cum să le extragem. Dacă nu știm cum să extragem dintr-un lucru rău, urât, ceva frumos, atunci nu este vina florii că ea iese dintr-un pământ tratat cu îngrășământ natural. Dimpotrivă, îl pui acolo tocmai ca pământul să fie fertil. La fel și în viață: fără lucruri urâte nu am avea lucruri frumoase. Pam pam. (râde, n.m.).
– De ce sunt femei singure și bărbați singuri?
– Pentru că așa vor ei, nu știu (râde, n.m.). Ținând cont că avem o limbă așa de bogată și un cuvânt poate avea așa de multe sensuri, poți să fii singur și când ești cu cineva. Este foarte important să știm la ce ne referim când spunem ”bărbați singuri”, ”femei singure”, pentru că poți să fii împreună cu cineva, dar în sufletul tău să fii singur, pentru că persoana de lângă tine nu te înțelege, și atunci te chinui pe tine, și încerci să zâmbești, și lași de la tine, ca persoana de lângă tine să fie fericită. Și atunci tu ești singur, dar persoana de lângă tine nu e singură, pentru că tu îi creezi tot confortul, iar ea, el primește lucrul ăsta ca pe un semn de iubire, și atunci se simte bine, dar nu vede că tu, de fapt, ești singur, și trăiești într-o falsă realitate, într-o iluzie a cuplului. Sau, mai este varianta cealaltă: sunt singur pentru că eu găsesc defecte în stânga și-n dreapta.
Viața de cuplu este o provocare, pentru că toată lumea cere comunicare, dintr-o parte și din cealaltă, dar noi, oamenii, încă nu am ajuns în stadiul să acceptăm totul. Oricât de direct aș vrea să fiu cu persoana cu care trăiesc, nu pot să fiu sută la sută liber, pentru că persoana de lângă mine nu este sută la sută dispusă să accepte un adevăr al meu, precum nici eu nu sunt sută la sută dispus să accept un adevăr al ei. Și-atunci intervine, și asta o știu de la un preot, ”Mai lasă de la tine. Dacă te enervează, nu trebuie să-i spui atunci, pentru că ai s-o enervezi și mai tare. Așa că mai lasă de la tine, mai spune și o rugăciune în gând, și-o să vezi după aceea cum se calmează apele și viața va fi frumoasă”. Și spune-i într-un alt moment (râde, n.m.). Nu trebuie să ții în tine, că dacă o ții în tine la un moment dat tot va răbufni.
– De ce nu suntem dispuși să acceptăm adevărul celuilalt?
– De fapt, noi vrem, dar la un moment dat – nu știu dacă ai încercat, eu am încercat-o, sunt momente când adevărul pune paie pe foc, nu are cum să calmeze, să atenueze situația. Pentru că nu pot să renunț la egoismul meu, așa am fost lăsați. Eu am egoismul meu, oricine are egoismul lui. În momentul în care eu țin la părerea mea și știu că e adevărată, nu pot să accept ceea ce-mi spui tu pentru că, din punctul meu de vedere, nu ai dreptate. Fiecare e cu adevărul lui și e foarte greu de acceptat adevărul celuilalt. Probabil vom trece la un moment la o altă dimensiune, noi sau alții… (râde, n.m.).
–Te-a ajutat lucrul la acest spectacol, încercând să intri în mintea tuturor acelor femei pe care le joci, să îți mai lămurești din ”misterul feminin”?
– Femeia este o enigmă… adică oricât ai citi, oricât ai încerca n-ai cum să dezlegi acest mister… La fel ca și bărbatul… E foarte drept că există tipare de bărbați, tipare de femei, dar toate tiparele astea, dacă ar fi să le băgăm într-o cameră de șapte metri pătrați și să punem o cameră video pe acești oameni o să ne dăm seama că tiparul nu mai există. În momentul în care ești tu cu tine, în momentul acela îți arăți adevărata ta față, adevărata natură, cum ești tu de fapt, originea ta. Pentru că în momentul în care am deschis ușa, și am ieșit în societate, fără să vrem am pus o mască pe fața noastră: ”Eu asta vreau să fiu azi”. Dar când ești acolo tu, în camera ta, în patul tău, cu halatul pe tine și te uiți la televizor și citești o carte, atunci ești tu cu adevărat, îți arăți sufletul pe tavă, pur și simplu.
Și tiparele pe care le facem noi, le spunem noi, că, de exemplu, bărbatul cutare se încadrează în tiparul respectiv, da, poate fi adevărat, dacă îl privim ca bărbat în societate, în parc, la restaurant, într-un context social. Dar dacă îl privim la el acasă, acolo e cu totul altcineva, pentru că nu-l vede nimeni. Și femeia, la fel. Dacă femeia este o enigmă, pentru noi, bărbații, probabil că și noi, bărbații, suntem o enigmă pentru femei. E foarte ușor de spus: ”Dă-i o bere, și va fi liniștit. E tipul de bărbat care bea bere” (râde, n.m.). Dar, la fel, putem spune și noi: ”E tipul de femeie care mănâncă înghețată sau care mănâncă ciocolată”. Și știm clar că nu dăm greș, ne-am dus cu ciocolata la ea și ea va fi ”Ah, dar de unde știai că-mi place ciocolata?” (râde, n.m.). Dar suntem, și unii, și alții, mult mai mult decât atât.
Interviu realizat de Laura Huiban
