Este cel mai longeviv conducător al fotbalului băcăuan. Iar de numele său se leagă, înainte de toate, permanența Sport Clubului în prima ligă vreme de aproape două decenii. „Nu m-am băgat peste alții, iar alții nu s-au băgat peste mine: acesta a fost principiul care a stat la baza activității mele în fotbal. Țin să adaug însă că am avut și șansa de a colabora cu oameni deosebiți”, spune Corneliu Costinescu, cel care, la începutul anilor ’80 a fost dorit de generalul Stan în funcția de președinte al Federației Române de Fotbal. Profesorul Costinescu a preferat însă să rămână în Bacău, chiar dacă, după Revoluție, a ajuns să facă parte și din structurile de conducere ale FRF.
-Domnule profesor, cum vă petreceți timpul în această perioadă de restricționări impuse în contextul pandemiei de COVID-19?
-Stau mai mult în casă deoarece este esențial să respectăm măsurile luate. Mă odihnesc și citesc foarte mult. Acum, de exemplu, citesc despre viața Reginei Maria.
-Vă lipsește fotbalul?
-Bineînțeles că-mi lipsește. Cum să nu-mi lipsească? Fotbalul a fost și este viața mea.
-Dăm timpul înapoi? Înapoi cu vreo 46 de ani?
-Ce bine ar fi să-l putem da înapoi cu adevărat! Dar e plăcut să-l dăm și fictiv. 46 de ani spui? Păi acum 46 de ani încă mă aflam la Știința Bacău, o echipă înființată de mine în 1965 și pe care, ca antrenor, am dus-o din campionatul Orășenesc până în Divizia B.
-Divizie B în al cărui campionat 1974-75, Știința o avea ca adversară pe cealaltă echipă a orașului, mult mai titrata Sport Club. Acel sezon a consemnat și trecerea dumneavoastră de la Știința la SC Bacău.
-Pe 1 octombrie, chiar de ziua mea de naștere. S-a considerat că sunt cea mai potrivită persoană să reabilitez Sport Clubul care, după celebra bătaie de la meciul cu Dinamo București, din primăvara lui 1974, retrogradase în B și își pierduse majoritatea jucătorilor. Unii fuseseră suspendați, alții, precum Emi Dembroschi, cel mai reprezentativ jucător al Bacăului, își luaseră transferul. Mi s-a cerut să reorganizez echipa și, în doi ani, să o readuc în Divizia A. Am spus că accept cu o condiție: să se facă totul ca echipa să promoveze în acel sezon, nu să mai așteptăm încă un an. Mi s-a spus că sunt nebun deoarece, când am preluat echipa, aceasta avea un singur punct în clasament.
-Dacă a fost o nebunie, a fost însă o nebunie frumoasă…
-Așa zic și eu acum. Totuși, atunci aveam argumentele mele. Știam că Bacăul are forța de a grăbi lucrurile. Țin minte că primul joc l-am avut în deplasare, la Fălticeni. Meci greu. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe băimăreanul Trif, care ne arbitrase la meciul de pomină cu Dinamo, cel cu bătaia. Mi-am cerut scuze în numele echipei, chiar dacă eu nu fusesem pe atunci la Sport Club și l-am întrebat: „Ce zici, Trifule, ai putea să mă arbitrezi la Fălticeni? Tot ce vreau e un arbitraj corect”. Doream, totodată, să mă asigur că, în urma incidentelor cu Dinamo, arbitrii nu ne poartă pică. Era un lucru esențial. Trif a aranjat să fie desemnat la meciul de la Fălticeni, a arbitrat ca la carte, iar noi am câștigat. Era prima victorie. Începeam urcușul spre revenirea în A.
–Și totuși, când ați preluat Sport Clubul, ați mai pus o condiție….
-Să fie desființată Știința!
-Copilul dumneavoastră.
-Da, copilul meu de suflet. Știam însă că rivalitatea existentă ar fi creat numai probleme. Întotdeauna a fost așa când într-un oraș au existat două echipe. Și la Cluj, și mai târziu la Ploiești, și la Craiova. Prin urmare, Știința trebuia sacrificată, chiar dacă asta însemna să-mi calc pe suflet. Până la urmă, problema s-a rezolvat cu mutarea echipei la Borzești.
-Iar Sport Club revenea în A cu „Profesorul” Gicu Constantin ca antrenor.
-Pe Gicu l-am adus în iarna dintre 1974 și 1975. Un antrenor bine pregătit. Țin minte că, în fiecare dimineață, era prezent la mine la birou fără să-l chem eu. Dorea să vorbim despre echipă, vroia să știe cum văd și eu lucrurile. O singură dată mi-am permis să cer ceva unui antrenor. Culmea, chiar lui Constantin.
-Chestia cu Narcis Coman?
-Exact. Înaintea unui meci la Cluj, Narcis a lipsit toată săptămâna de la antrenamente. Se știa că îi place șprițul, dar în acea săptămână chiar că o făcuse lată. În dimineața plecării, m-am trezit cu Narcis în birou. Cerându-și scuze și rugându-mă din suflet să vorbesc cu antrenorul să-l ia în lot pentru meciul de la Cluj. Stăteam în cumpănă, dar, până la urmă, m-am dus la Constantin. Inițial, acesta nici nu a vrut să audă, dar, finalmente, a acceptat. Decisiv a fost și cuvântul stoperilor din echipă. I-am spus: „Gicule, dacă aș fi în locul tău, i-aș întreba pe fundașii centrali pe cine ar dori să aibă în poartă”. Chestionați de antrenor, Catargiu și ceilalți au răspuns că îl vor pe Coman. Așa a jucat Narcis Coman la Cluj și așa am bătut acolo cu 1-0 printr-un gol pornit chiar dintr-o degajare a portarului nostru! Trei ani mai târziu, Narcis era desemnat cel mai bun fotbalist român.
-Spuneați că nu v-ați băgat peste antrenori. Dar conducerea de Partid s-a băgat vreodată peste dumneavoastră?
-Niciodată. Și am să vă dau cel mai bun exemplu. În 1983-84 am avut mai multe contre cu antrenorul Costică Rădulescu. Costică mă sâcâia să-i aduc la echipă de la Suceava pe Avădanei și pe Cașuba. L-am adus pe Avădanei, dar, fiind în relații bune cu cei de la Suceava, am convenit să amânăm și aducerea lui Cașuba. Costică Rădulescu, care era foarte iubit de tribune, a început să mă amenințe că-mi pune suporterii în cap. A fost momentul în care am decis să-l schimb din funcție și să-l aduc pe Dumitru Nicolae Nicușor care tocmai plecase de la Dinamo. A doua zi, Costică Rădulescu era la sediul Partidului, unde prim-secretar era Constantin Băluță. Băluță îl adula pe Costică, cu care se cunoștea de la Botoșani. Mă așteptam la repercursiuni zdravăne, dar Băluță s-a limitat la un simplu telefon, întrebându-mă dacă sunt convins că am făcut bine. Mi-am asumat întreaga responsabilitate.
-Și totuși sezonul 1984-85 cu Nae Nicușor a fost unul foarte greu, salvându-vă in extremis de la retrogradare.
-Am avut un start greoi, cauzat și de o programare nefericită. A contat mult suportul psihologic, spunându-le mereu băieților că putem recupera handicapul. Din acel sezon datează și cea mai frumoasă victorie: un 3-0 cu Dinamo, în retur, cu Costel Solomon și Puiu Tismănaru într-o formă de zile mari. Cu o etapă mai devreme, pierdusem la Iași pe mâna arbitrilor puși de Dinamo, care considera că dacă vom fi învinși în Copou nu vom mai avea practic nicio șansă de salvare și ne vom preda. Mai aveam un fir de speranță: s-o batem pe Dinamo. Și am făcut-o, chiar dacă Dinamo a venit la Bacău cu arbitrul ei de casă, Cristi Teodorescu. Noi ne-am salvat, iar Dinamo a pierdut titlul. Iar Dinamo a mai pierdut o dată titlul din cauza noastră. În 1993, când noi, Selena, am câștigat la București cu 1-0 prin golul regretatului Condurache.
-După 1989, dmneavoastră ați părăsit o perioadă echipa ca urmare a unui preinfarct.
-Am revenit datorită lui Dumitru Sechelariu, cu care am avut o relație extraordinară. Doru, așa cum îi spuneam apropiații săi, era un om deosebit. În 1992, Gigi Ștefan mă dorea la Piatra, dar insistența lui Doru a avut câștig de cauză. Pe lângă faptul că avea un suflet de aur, Doru Sechelariu era un bun cunoscător al fotbalului. Vedea jocul și avea ochi la fotbaliști: imediat le depista calitățile și defectele.
-Apropo de jucători, care a fost cel mai apropiat de sufletul dumneavoastră?
-Mi-ar fi greu să aleg deoarece toți mi-au fost ca niște copii. Totuși, ca să dau un răspuns, mă voi opri la numele lui Costel Solomon, Vamanu, Chitaru- de care am avut grijă mai mult decât am avut de băiatul meu, dar, din păcate, viciile i-au retezat cariera- Puiu Tismănaru, Gioni Andrieș și Șoiman. Țin minte și acum un gol marcat de Vasile Șoiman la Petroșani. Am condus cu 1-0, Jiul a întors rezultatul, iar în ultimul minut, „Piticul” Șoiman, care avea un metru și un pic, s-a înșurubat între „caii” din apărarea petroșăneană și a marcat golul egalării cu capul. Și mai am o poveste frumoasă de la Petroșani, din returul ediției 1979-80. Întâmplarea face că am ajuns la stadion fără să știm că ora de începere a meciului se modificase, startul urmând să fie dat cu o oră mai târziu. Eu am aflat asta de-abia în momentul în care m-am dus să completez foaia. Ce era de făcut, că nea Traian Ionescu îi scosese deja pe băieți la încălzire? I-am explicat antrenorului, iar acesta, netulburat, a decis să împartă lotul în două și, în timpul rămas până la meci, să facă o miuță pe tot terenul. Găselnița a avut un efect extraordinar și, culmea, nu a afectat forma fizică, dovadă că am câștigat cu 2-0! Am lucrat cu antrenori deosebiți la Bacău, Traian Ionescu, Gicu Constantin, Nae Nicușor, Angelo Niculescu, iar liantul a fost întotdeauna Nicu Vătafu, un exemplu de stabilitate și de profesionalism. Nicu n-a părăsit corabia niciodată.
-Golul de care vă amintiți cu cea mai mare plăcere?
-Cel marcat de Lorin Avădanei în 1983, contra Craiovei, în poarta lui Silviu Lung, dintr-o lovitură liberă de la 30 de metri. Țin minte că, imediat după gol, remarca mea a fost: „Hai, că și-a meritat banii”. Tocmai îl adusesem în vară, de la Suceava.
-Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la înființarea FCM Bacău, sub denumirea de Dinamo Bacău.
-Și neapărat trebuie să organizăm Gala FCM Bacău 70 de ani. S-au purtat discuții în acest sens încă de la finalul anului trecut cu Sergiu Sechelariu, cu Daniel Scânteie, cu Gică Chivorchian, cu Nicu Vătafu, cu Ghiță Poenaru- un adevărat comitet de organizare- și, inițial, trebuia ca evenimentul să aibă loc pe 11 aprilie. Coronavirusul a dat totul peste cap, însă am convingerea că lucrurile se vor aranja și că evenimentul nostru va avea loc, cel târzu la toamnă. Vorbim, totuși, de 70 de ani de-a lungul cărora fotbalul băcăuan și-a pus o amprentă puternică și este o datorie de onoare să trecem în revistă totul cu un eveniment aniversar pe măsură.
