Vremurile bune, în care meserie era brățara de aur pe care nu o puteai găsi altundeva, încep să dispară. Puținii meseriași care mai există în Bacău își anunță retragerea în binemeritata pensie, lăsând în urmă, din păcate, un gol imens pe care nimeni nu se încumetă să-l astupe.
Problema a plecat de la inexistența școlilor unde tinerii s-ar fi putut pregăti pentru a practica o meserie. În urmă cu trei decenii, peste tot exista măcar o școală de ucenici la care oricine se putea specializa într-o anumită profesie. În lipsa acestor „incubatoare” de meserii, tinerii s-au îndreptat că lucrurile mai facile, încurajați, mai ales, de evoluția tehnologiei informației. Pe când meseria era, într-adevăr, o brățară de aur, iar meșterii la mare preț, în Bacău, puteai găsi o mulțime de cizmari, croitori sau blănari, dar și geamgii, zugravi, ceasornicari ori …fotografi . Treptat, însă, noile tehnologii, dublate de industria de masă și, mai ales, importurile ieftine din Estul îndepărtat, au scos de pe piață pricepuții meșteșugari. Rând pe rând, mulți au tras obloanele și s-au retras … în uitare.
Tinerii vor „muncă distractivă”
Pe Anton Sarca, unul dintre puținii geamgii activi din Bacău, îl știu de câțiva ani buni, de pe vremea când „ochiurile” de sticlă nu erau înlocuite de termopanele de acum. E un tip strașnic, extrem de serios și pe vecie tributar vechilor valori. Taie geamuri din … 1982, ultimele două decenii la unitatea din vecinătatea „târgului de ruși” de pe strada Milcov. Din păcate, în Bacău, au mai rămas doar două secții de tăiat geamuri, din cele 20 care existau cu ani în urmă, și tot atâția meseriași. Colegul cu care lucra de 20 de ani a ieșit la pensie, însă continuă să viziteze, zilnic, atelierul care zeci de ani, i-a sigurat o bucățică de pâine. „Meseria asta va dispărea, din păcate. Eu mai am puțin și mă retrag în pensie. Nu o să mai aibă nimeni cine tăia geamuri. Deși, chiar și în ziua de azi, lumea ne trece pragul. Sunt zile când am și 30-40 de clienți. Pentru că nicăieri nu am văzut folie în ferestre, tot sticlă se pune. Iar, la Alimentara, nu se vând geamuri, tot aici vin și cer. Nici cei care fac termopane nu își fac ei sticlă, ci vin la noi să o cumpere”, aflăm de la meșterul geamgiu. Sticla e adusă din afară – Germania, Franța, Olanda, deși pe „vremea lui Ceaușescu”, meseriașii stăteau la coadă, la fabrica de la Scăieni, județul Prahova. „Noi am căutat timp de 12 ani de zile pentru a găsi un om care să muncească aici. Unul singur a venit și, după trei zile, mi-a zis că el nu mai stă, pentru că nu avem internet, nu avem televizor…Era tânăr, dar … nu era pentru muncă. Azi, tinerii vor muncă distractivă, adică să lucreze de pe internet și alte «minuni». Dacă afișăm pe geam că angajăm șofer, vin 1.000 de candidați”, spune cu năduf geamgiul nostru. În „biroul” său, amenajat într-un intrând, alături de casa de marcat, actele necesare în caz de control, stau la loc de cinste nelipsita icoană cu Iisus, portretul lui Ceaușescu – „cel care mi-a dat casă și un loc de muncă” -, și, zi de zi, ziarul „Deșteptarea”. „Meseria se fură și dacă cineva își dă interesul și-i place, în șase luni iese un profesionist. Garantat. În meseria mea, important este să știi cum să așezi «coala» de sticlă pentru a o tăia, altfel riști să-ți provoci o nenorocire, dar și geometria, astfel încât să rezulte cele mai mici pierderi. E drept, salariile sunt mici. Dacă minimum pe economie ar fi de 5.000 de lei, un tânăr ar sta aici. Însă, eu nu plec, pentru că altfel nu pot să trăiesc, nu pot renunța la geamgerie orice ar fi”, încheie Anton Sarca, meseriașul de pe Milcov.
100.000 de pantofi, într-o viață de cizmar
Nici cizmăria nu mai este la căutare, deși sunt mii de băcăuani care apelează la meseriași pentru a-și repara încălțămintea. Mihai Anca face asta din 1979, prima dată, la o unitate din apropierea „Teatrului de păpuși”. Acum, atelierul său de reparații încălțăminte e în zona Orizont, într-un spațiu înghesuit. A învățat meseria la locul de muncă. Băiat de la țară fiind, căruia nici nu prea i-a plăcut școala, venise în Bacău, împreună cu câțiva consăteni. Doar el a rezistat, până azi, în meserie, restul tinerilor cu care venise orientându-se spre alte domenii. „Cizmăria nu place tinerilor, pentru că, într-adevăr, este o meserie mai «murdară», ca să zic așa. Ești, tot timpul, murdar pe mâini, de adezivi. Plus că miroase destul de urât din cauza solvenților din soluțiile pentru lipit. Nici salariile nu sunt așa de mari, astfel încât să-i încânte pe tineri”, povestește cizmarul din „Orizont”. Nici înainte de 89, nu se câștiga mai bine decât acum, „cu cizmăria nici nu te îmbogățești, dar nici nu mori de foame”. Trist este că și această meserie este pe care de dispariție, niciunul dintre foștii colegi care au pecat la pensie nu se mai ocupă de papucii tociți sau rupți ai băcăuanilor. Mulți s-au retras în locurile de baștină, alții s-au îmbolnăvit, mai ales din cauza gazelor emanate de adezivi, iar câțiva au murit. „De multe ori, glumesc cu prietenii și le spun că, dacă aș vrea să îmi pun nasul în punga cu prenadez, nu mai are efect. M-am obișnuit, deși unii clienți care vin se miră cum de stau în gazele astea. Peste tot e greu, și la câmp, și la … cizmărie”, crede cizmarul de la „Orizont”. Culmea e că oamenii vin la el, atât ca să-și repare încălțămintea tocită, cât și pentru a o „întări” pe cea nouă. Îl provoc la un exercițiu și încercăm să aflăm cam câte perechi de pantofi i-au trecut prin mâini. Constatăm că priceputul meșter a reparat peste 100.000 de „piese”. De-ar fi atât de mare și pensia pe care o va primi, peste puțin timp!
