Prima întâlnire cu regizoarea Carmen Lidia Vidu a fost în Teatrul Municipal „Bacovia”, în februarie, după o premieră. Era într-o sâmbătă seară, și mi-a spus că a doua zi dimineață se duce la biserică. Și m-am gândit atunci: „Ce lucru frumos, să începi să scrii Jurnalul unui Teatru, pășind întâi într-o biserică, de vreme ce și Biserica, la fel ca Teatrul, tot de sufletul omului, are, în sens profund, grijă”. Carmen Lidia Vidu s-a apropiat cu blândețe, cu respect, orașul Bacău, de Teatrul său, de oamenii lui. Fără a fi, însă, sub niciun aspect profesional, o emotivă. E un om și un creator puternic, ferm, lucid, cerebral, organizat, coerent. Și așa a fost construit și spectacolul multimedia ”Jurnal. Bacău”, cu fermitatea credinței despre rolul unui teatru într-o comunitate. Dar și despre responsabilitatea fiecăruia dintre noi în asumarea acestui rol. 
”Jurnal. Bacău”, spectacolul Teatrului Municipal ”Bacovia”, face parte din proiectul său de teatru documentar ”Jurnal de România”, în care au fost incluse până în prezent și Teatrul ”Andrei Mureșanu”, din Sfântu Gheorghe, Teatrul de Stat Constanța, Teatrul German de Stat din Timișoara și Teatrul Național București.
Din distribuția Jurnalului băcăuan fac parte actorii Eliza Noemi Judeu (manager al Teatrului Municipal ”Bacovia”, la inițiativa căruia se derulează acest proiect în Bacău), Florina Găzdaru, Viorel Baltag și Bianca Babașa. Scenariul și regia sunt semnate de Carmen Lidia Vidu iar multimedia, de Cristina Baciu.
Carmen Lidia Vidu este regizoare de teatru multimedia, film și animație, s-a născut în Arad, în prima zi a anului 1980, dar locuiește în București. A devenit cunoscută ca fiind cel mai important regizor de teatru multimedia din România și cel mai tânăr regizor care a montat pe scena Teatrului Național din București. Din 2017 este directorul multimedia al Festivalului ”George Enescu” din București. Proiectul său „Jurnal de România” a câștigat numeroase premii internaționale și a reprezentat România în Austria (Viena), Germania (Jena, Ulm) și Belgia.
În interviul care urmează regizoarea Carmen Lidia Vidu vorbește cu directețe despre ”Jurnal. Bacău” și despre miza acestui spectacol, care va are premiera pe 7 martie (pe 5 martie a fost avanpremiera), de la ora 18.00, pe scena Sălii Mari a Teatrului Municipal ”Bacovia”.
Ziarul ”Deșteptarea” este partener media al evenimentului și sursă documentară pentru realizarea spectacolului, cu imagini din arhiva sa fotografică.
”Eram considerată primul regizor de teatru multimedia al României”
– Spectacolul ”Jurnal. Bacău” pe care l-ai pus în scenă acum, la Teatrul Municipal ”Bacovia”, face parte din proiectul tău de teatru – documentar ”Jurnal de România”. Descrie, te rog, în câteva cuvinte, pentru o punere în context, utilă în special pentru cei care nu cunosc proiectul, care a fost scopul tău când ai demarat această serie și în câte alte teatre ai mai construit jurnale.
– Eram cunoscută în România ca un regizor de nișă pe zona multimedia. Pe la 23 de ani, eram considerată primul regizor de teatru multimedia al României, făceam spectacole cu videoproiecții, personajele apăreau de-acolo, și, cum era un boom acest multimedia în România, m-au luat și la ProTV, am început să fac foarte multe evenimente comerciale ș.a.m.d. Dar eu, de fapt, încercam să vin cu o zonă poetică, nu mă interesa această titulatură de ”regizor multimedia”. Teatrele sunt foarte prost dotate din punct de vedere tehnic, și acum, iar pe-atunci de multe ori nu aveau videoproiector, care se cumpăra din bugetul de producție al spectacolului. Cred că există foarte multe videoproiectoare în România cumpărate din banii spectacolului meu, din bugetul de producție.
Mai mult, la început, la primele spectacole veneam cu videoproiector de-acasă, vorbesc de anii 2003 – 2005. Mi-am cumpărat eu videoproiector, și mergeam cu videoproiectorul personal la teatre, nu exista așa ceva. După aceea, a fost din ce în ce mai bine cotată zona asta multimedia, doar că teatrele au rămas, și din punct de vedere tehnic și al tehnicienilor, foarte în urmă, așa că ușor, ușor, m-am despărțit în capul meu de povestea asta, mi-am dat seama că nu pot să fac performanță, că am rămas la un nivel rudimentar, zece ani treceau și eu nu puteam să evoluez pentru că mijloacele și vocabularul tehnic din teatre erau în continuare destul de analfabete, ca să spun așa.
Mă îndepărtam și nu știam cum să pun punct, fiindcă în continuare eram cerută, pentru că aproape fiecare director artistic își dorea în repertoriul teatrului pe care îl conducea un spectacol multimedia. În 2015, a avut loc incendiul de la Colectiv, și-n acel moment, locuind în centru, am ieșit pentru prima dată în viața mea la o manifestație publică de genul ăsta – era un marș al tăcerii inițial – și atunci, alături de acești oameni, mi-am dat seama că nu mă pot întoarce să fac teatru, să fac Shakespeare și Cehov, când oamenii aceștia ies în stradă și au alte probleme.
„Mergând alături de ei, mi-am dat seama că acesta este publicul meu, și eu trebuie să le vorbesc pe limba lor”
Nici în ziua de astăzi nu mi-am găsut vocea ca să scandez, ca să fiu o voce politică de stradă, dar, mergând alături de ei, mi-am dat seama că acesta este publicul meu, și eu trebuie să le vorbesc pe limba lor. Doi ani de zile n-am făcut niciun spectacol, iar la insistențele unei directoare din Sfântu Gheorghe, Maria Popa se numește, am mers acolo și am făcut ceea ce a devenit primul Jurnal. Eu nu știam unde e Sfîntu Gheorghe, nu știam absolut nimic, nu fusesem în viața mea acolo, am acceptat invitația, dar am spus: ”Vin, dar nu știu ce-o să fac, am nevoie doar să stau de vorbă cu cei din generația mea, să înțeleg un pic ce se-ntâmplă din punct de vedere social, politic, civic, în lumea asta, o să le pun întrebări simple, necizelate, nu am costum, nu am text, nu am absolut nimic, nu știu ce fac”.
A acceptat, mi-a oferit un apartament, și-am început să stau de vorbă cu actorii. Așa s-a născut Jurnal de România, la Sfântui Gheorghe a fost primul spectacol, a urmat Constanța, a urmat Teatrul German din Timișoara, Teatrul Național din București, și-acum Teatrul Municipal ”Bacovia”, care e al cincilea Jurnal. Între timp, proiectul ”Jurnal de România” s-a mai dezvoltat și cu o expoziție documentară despre credință, două scurt metraje, foarte bine premiate internațional, și un lung metraj.
”Am șlefuit, astfel încât Jurnalul să fie o punte matură de dialog, și nu neapărat o chestie provocatoare”
– Cum te-a convins Eliza Noemi Judeu, managerul Teatrului Municipal „Bacovia”, să incluzi Bacăul, și povestea Palatului Mărăști în proiectul tău ”Jurnal de România”?
– Mi s-a părut o miză funcțională, ca să spun așa. Mi s-a părut că pentru prima oară, ”Jurnalul…” poate să devină actant, adică să acționeze, prima dată când printr-un spectacol se poate schimba ceva. Dacă până acum am vorbit despre comunitate și invitație la dialog, am vorbit despre o Revoluție care-a fost, și-o invitație de-a ne lua Revoluția înapoi, din mâinile generalilor și ale bărbaților de la talk show-uri, și-a o considera o revoluție, de data asta e jurnalul unui teatru care stă să se prăbușească, sub indiferența clasei politice, și mi se pare că prin acest spectacol se poate pune o cărămidă la structura de rezistență a Teatrului, și că e un pion din elementul de recuperare, deci chiar cred că pentru prima oară un spectacol de teatru devine funcțional într-un proces, într-un moment de recuperare a unei clădiri de patrimoniu.
– Care au fost urmările spectacolelor în comunitățile / teatrele / orașele în care ai ”scris” celelalte jurnale? Ți-e teamă vreodată de reacțiile spectatorilor, ale autorităților?
– Mai puțin spectacolul de la Teatrul Național din București, toate spectacolele au fost cenzurate de manageri. Toate.
– În ce sens au fost cenzurate?
– Adică după prezentarea scenariului am fost rugată să elimin pasaje care puteau să atingă anumite personalități publice sau anumite sensibilități locale. M-am supus managerilor și am șlefuit, astfel încât Jurnalul să fie o punte matură de dialog, și nu neapărat o chestie provocatoare. În rest, nu mi-a fost frică, pentru că e un tip de spectacol care nu poate să-ți placă sau să nu-ți placă, el este un dialog, un dialog în care nimeni nu țipă, nu urlă, în care fiecare vine și își argumentează eșecul sau reușita sau încercarea, abandonul, problemele în care noi ne recunoaștem. Cred că e o formulă care nu mai ține de sensibilități, de un criteriu personal de plăcere, cred că este funcțional și nu are cum să nu-ți placă.
Sunt cronicari care au considerat că acest tip de spectacol este un voyeurism social, dar sunt foarte mulți care sunt împărțiți în acest moment între ”trebuie teatrul să fie educațional, social, funcțional?” și ”teatrul trebuie să rămână poveste de hipnoză pentru adulți”, care, în loc să asculte povești de adormit copiii, ascultă povești de adormit adulții, care țin ca spectacolul să aibă un pic de umor, un pic de sensibilitate, să fie cu un pas între divertisment. Taberele sunt împărțite, încerc să nu mă poziționez în nicio tabără, să fie documentar, adică nici foarte social, să fie mai degrabă o structură antropologică, și încerc să fac spectacol, adică tot ceea ce fac cu toată grafica și cu toată proiecția eu consider spectacol în toată forța cuvântului.
– Apropo de cenzură și de limitarea comunicării adevărului, cum a stat situația în privința spectacolului ”Jurnal. Bacău”, de la Teatrul Municipal ”Bacovia”, cât de fragil a fost echilibrul între a merge până la capăt cu adevărul și a fi diplomată în comunicarea mesajului?
– Cred că problema de bază, a Hotelului ”Central” din Palatul ”Mărăști”, e o problemă atât de veche încît actorii sunt blazați de acest subiect, a devenit o normalitate, ca și cum n-ai mai avea un picior, te miri un an, te miri doi, încerci o proteză, îți dai seama că n-ai bani sau că ai, dar nu mai devine ceva pentru care să lupți, și ajungi eventual la ”ok, îl tăiem și pe celălalt, asta e, că altfel se cangrenează”, motiv pentru care, în afară de Eliza (Eliza Noemi Judeu, managerul Teatrului Municipal ”Bacovia”), ceilalți trei actori au avut abordări mai puțin activiste din punctul ăsta de vedere.
Ei nu mi-au cenzurat mie spectacolul, ci pur și simplu nivelul lor de interes este diferit decât al Elizei. Florina (Florina Găzdaru, n.m.) cunoaște foarte mult din structura și din istoria acestui teatru, așa că a știut să-mi spună lucruri destul de vehemente, care m-au ajutat destul de mult, Viorel (Viorel Baltag, n.m.) este foarte împăciuitor și nu-și dorește să deranjeze, iar Bianca (Bianca Babașa, n.m.) este foarte tânără. Ca să ai o înțelegere a punctului lor de vedere trebuie să înțelegi și structura lor, vârsta lor, caracterul lor, nivelul lor de experiență. Toți patru au avut o abordare diferită. Al cincilea este primarul Bacăului, Lucian Daniel Stanciu Viziteu, care a avut o abordare politică. Mi s-a părut un domn tânăr, deschis, care vrea să înțeleagă situația, dar cred că politicile culturale și piața culturală din România sunt încă, așa cum era și multimedia la începuturi, la un nivel analfabet. Cred că și acum politicile culturale sunt la un nivel analfabet în toată România, nu doar aici, deci e o chestiune foarte amplă.
– Pentru că ai adus în discuție actorii, cum ai ales distribuția? Care au fost criteriile principale pentru care ai optat pentru cei patru actori, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Viorel Baltag și Bianca Babașa?
– Inițial au fost cinci actori, dar am primit refuzul actriței Firuța Apetrei, pe motiv că nu este încă la vârsta confesiunilor. Viorel Baltag este născut odată cu Teatrul din Bacău, deci îmi era un actor foarte necesar ca să înțeleg ce se practica în România, atunci, din punct de vedere cultural, ce se întâmpla și în celelalte orașe, cum se naște un teatru, cum merg oamenii pe stradă, ce interese au; apoi, Florina m-a interesat pentru că a traversat o perioadă foarte lungă din istoria Teatrului și din istoria României, și, atunci, doream să știu cum a fost Teatrul sub comunism – sărăcie, autofinanțare, cum este acum, când a învățat lecția democrației, cu orașe universitare, adică a știut să-mi spună de ce Teatrul arăta într-un fel, pentru că era un tip de public, un tip de muncitor în România, și în Bacău; Eliza este actrița manager, actrița activist, și este în ideea spectacolului, iar Bianca este cea mai tânără angajată a Teatrului, la polul opus lui Viorel, cum ar veni, și care poate să-mi vorbească de un nou Bacău, o nouă generație, un nou tip de dramaturgie, dacă se practică sau nu aici ș.a.m.d.
– De ce ai optat, fiind un spectacol documentar centrat în special pe istoria Teatrului, ca o mare pondere în spectacol să aibă aspectele personale din viețile celor patru actori din distribuție?
– E ca în psihanaliză, numai analizând felul în care ai fost construit în copilărie poți să înțelegi de ce la momentul maturității un adult reacționează într-un fel sau celălalt. Teatrul este format din niște entități, care sunt moi, sunt fragile, sunt mutilate de comunism sau activate de activism, sunt instabile, de tinerețe, sau obosite, de bătrânețe, care au o structură de muncitor sau de intelectual, care au o structură macistă sau feministă, sau sunt lipsite de încredere, sau o structură a unui tip de femeie crescută în comunism, cu o anumită ”funcționalitate”, deci, toate astea, la pachet, te fac să înțelegi de ce în 2021 Teatrul ”Bacovia” din Bacău arată într-un fel sau în altul, numai așa, analizând acești oameni care au format publicul și dramaturgia.
– Este și o intenție de crea o punte de legătură, pe calea empatiei, între actor și spectator, cu scopul de a înțelege că suntem la fel și avem aceleași lupte în esență?
– E adevărat că teatrul funcționează prin efect de recunoaștere, și prin recunoaștere se produce acel catharsis, deci mimesis – catharsis, dar oarecum încerc, încerc…, să nu mă mai consider Buricul Pământului, și să-i raportez pe ceilalți în funcție de mine, de ”eu”, așa că, dacă cel de pe scenă nu-și găsește loc în eul meu, încercarea noastră, a echipei spectacolului, este de a construi în fața publicului o structură a unui organism viu care se numește ”teatru”, așa că cel de pe scenă vine și construiește acest organism viu, fără să ceară celui din public să se recunoască în povestea sa. Pentru că, de exemplu, sunt foarte mulți care n-au nicio treabă cu povestea lui Viorel, absolut niciuna, se vor uita la el ca la o ficțiune, chiar dacă el este un document pe scenă, pentru că pur și simplu ne traversează generații diferite.
Ceea ce trebuie să înțeleagă publicul este că lumea nu s-a născut odată cu noi, acum, și nu va muri odată cu noi. Sau poate va muri, habar n-am. Dar există o altă generație în spate, și o altă generație, și o altă generație, pentru că, altfel, neavând aceste informații nu mai pot fi trase la răspundere generațiile și nu mai pot spune ”Ah, am știut, dar n-am făcut”. Nu, chiar n-am știut. Deci dacă nu venim cu aceste informații, să spunem cum s-a construit un teatru, ce se mânca, că nu exista asfalt pe jos, că oamenii se plimbau cu căruța, că nu exista un teatru subvenționat, că se făcea teatru prin apartamentele oamenilor ș.a.m.d., dacă lumea nu află aceste lucruri, lumea va avea impresia că Teatrul s-a născut exact cum este acum, pe o scenă profesionistă, cu ștăngi, cu decor, că lumea nu mai făcea un ciubuc și în stânga și în dreapta, că erau toți profesioniști.
Mai există un conflict între vechea și tânăra generație, cum că cei tineri sunt proști și bătuți în cap, iar cei bătrâni sunt toți o ”generație de aur”. Ei bine, când urci pe scenă, și vezi comediile desuete, vulgare ale vechii ”generații de aur”, parcă nu-ți mai vine s-o apreciezi, și când vezi dramaturgie contemporană, tânără sau un tânăr bine articulat, îți dai seama că, de fapt, s-a făcut un upgrade al omenirii, și că e de mare respect tânăra generație și că nu e chiar atât ”de aur” o comedie bulevardieră ș.a.m.d.
Lucrurile astea aduse toate pe o scenă cred că reușesc să creeze un echilibru în mintea publicului, să nu mai fie angoasat de prezent, și să nu mai idolatrizeze trecutul, ci să-nțeleagă părțile bune și părțile proaste ale unui trecut, părțile bune și părțile proaste ale unui prezent, și să-și facă o imagine per ansamblu. Cred că asta ne lipsește cu adevărat: să facem un pas înapoi, și să nu privim de la firul ierbii, încrâncenați tot timpul, să avem o perspectivă istorică un pic mai de ansamblu. Iar pentru asta este nevoie de educație, istorică, civică și, iată, documentară, prin teatru.
– Care au fost etapele pe care le-ai parcurs ca regizor în construcția acestui spectacol, de la alegerea distribuției, până la scrierea scenariului ș.a.m.d.. Știu că a fost o muncă foarte complexă și vreau să o știe și publicul.
– În primul rând am făcut un casting, astfel încât istoria acestui teatru să fie cât mai bine acoperită, de la cel mai în vârstă, la cel mai tânăr, de la cel activist, la cel care poate să-mi vorbească, cum am mai spus, de perioada de comunism, și de perioada prezentă. După ce am făcut castingul, i-am invitat la o sesisune de dialog, ceea ce a însemnat un set de interviuri, în fiecare zi, apoi am transcris aceste interviuri, am făcut un draft de scenariu, l-am prezentat, ca să știu dacă-și asumă ce am scris acolo – de multe ori se povestesc și lucruri sensibile, și nu vrei să apară, dar vrei ca regizorul să-nțeleagă un mecanism de gândire al tău, și-au dat ok-ul pe draft și apoi am făcut scenariul individual.
M-am prezentat la Bacău, am citit scenariul Teatrului, și scenariul fiecărui actor, după care a început o muncă de documentare și de ilustrare a fiecărui text, cu fotografii, de la mama, de la tata, din copilărie, de pe stradă, din Teatru, de la renovare, din ziare ș.a.m.d. Toate materialele acestea, puse cap – coadă, au format structura de bază a Jurnalului. În timpul ăsta, am mai aflat și alte elemente, pe care le-am dezvoltat în spectacol, faptul că s-a locuit și s-au născut copii aici, s-au făcut căsătorii – și există în spectacol un astfel de moment, cu Teatrul care e nu doar loc de muncă, ci și casă, care se transformă într-o zonă de familie; apoi un interviu cu primarul, cum am spus, ca să înțeleg situația acestei clădiri de patrimoniu, o scrisoare a unei tinere, fiica actriței Florina Găzdaru, Miruna Găzdaru, care a crezut până la 14 ani că va da admitere la Teatru, că asta va fi cariera ei, s-a pregătit, a făcut actorie, balet, și la un moment dat a decis să renunțe, și eram curioasă să văd de ce un tânăr din Bacău, atât de iubitor de teatru, decide brusc să întoarcă macazul și să dea admitere la Management. Am invitat-o, a venit aici, la repetiții, din București, am stat de vorbăm după care am transcris, la fel cum am făcut și cu actorii.
„La fel ca la doctor, ți se face un set de analize, ca să poată să te trateze. Acest spectacol documentar este strict setul de analize”
– La prima întâlnire cu întreaga echipă a spectacolului ai spus că tu nu lucrezi ”pe emoție”, că ești un om cerebral, care alege să ofere publicului o ”informație clară, curată”, și că, în acest sens, ”Jurnal.Bacău” este ”un spectacol al rațiunii, al gândurilor”. Acest model de gândire și de acțiune este strict legat de proiectele de teatru – documentar sau este caracteristic pentru regizoarea Carmen Lidia Vidu? Cum ai dobândit acest ”mod de operare”?
– Teatrul documentar, documentul, în sine, nu e emoție. Documentul nu e cu metafore, e cu cifre, cu date, cu 2014, Strada Oituz, blocul 13, etajul 5, apartamentul 6. Nu e nicio emoție aici, e o localizare, în timp și în spațiu, toate informațiile puse cap la cap de regizor, scenarist și echipă construiesc o lume, care poate să emoționeze sau nu publicul. Nu vreau să se emoționeze actorul pe scenă, spunând pe ce stradă stă, și cât de frumoasă a fost strada. Pentru asta am fotografie, dar pot să iau punctul lui de vedere și, ideal ar fi, ca, dacă el spune că e într-un fel, să vorbesc și cu o mamă care trebuie să-și plimbe copilul cu căriciorul, să știu câte cărucioare a stricat din cauza gropilor, nu doar dacă sunt păsărele frumoase pe strada aceea.
”Obiectiv” înseamnă 360 de grade, ceea ce nu există cu adevărat. Cu adevărat, din 360 de grade eu decupez la cald exact felia de tort care mă interesează pe mine. Deci, într-un fel, tot manipulare și tot propagandă e, noi acum sperăm că lucrăm spre propaganda binelui, și-a democrației, și-a libertății, și-a umanității, ca să spun așa. Dar nu știu dacă această informație nu se va întoarce, la fel ca în cadrul altor ideologii, care și-au dorit binele, și în cele din urmă au sfârșit ca dictatură, habar n-am lucrurile acestea. Cert e că un document e un document, nu este literatură, și nu emoționează. La fel ca la doctor, ți se face un set de analize, ca să poată să te trateze. Acest spectacol documentar este strict setul de analize.
„Oamenii nu prea mai au exercițiul de a vedea în teatru un instrument cu care să-și cizeleze ei orașul”
– Ai afirmat la repetiții, de asemenea, că ”Jurnal.Bacău” este ”un exercițiu necesar pentru această comunitate”. Ce înseamnă asta? În ce sens este necesar?
– ”Jurnal. Bacău” este un exercițiu necesar pentru că este vorba despre asumarea unei funcții a unui teatru, într-o comunitate. Cred că dramaturgia contemporană, din care face parte într-un fel și teatrul documentar, vorbește despre o generație a prezentului, și, mai mult decât atât, teatrul documentar vorbește despre o comunitate. Cred că oamenii din fiecare comunitate sunt interesați, oarecum, să cunoască, prin televiziunile locale, și prin ziarele și radiourile locale, probleme care țin de infrastructură, probleme care țin de organizarea politică, sau juridică ș.a.m.d. Oamenii nu prea mai au exercițiul de a vedea în teatru un instrument cu care să-și cizeleze ei orașul.
Și în sensul acesta, cred că prin acest spectacol – și sper să urmeze altele, nu identice cu acesta, dar în același sens, în aceeași direcție – teatrul poate să devină, la fel ca și ziarul, la fel ca și televiziunea, la fel ca și politicul, și civicul, să devină o unealtă prin care comunitatea, sopcietatea să se transforme, prinvindu-se ca într-o oglindă, în care să se vadă cu neputințele, cu felul în care au uitat să-și mai vopsească părul, să mai mănânce sănătos.
Oamenii – apare această informație și în spectacol, și există în toate orașele – încep să aprecieze comediile ușurele, doar fiindcă sunt jucate de vedete de la București, oamenii nu-și mai apreciază actorii, actanții locali, nu se mai apreciază pe ei. Întotdeauna se vor compara cu Piatra Neamț, întotdeauna se vor compara cu Iași, întotdeauna se vor compara cu București, iar cei care vor avea o mândrie vor avea o mândrie din aceea exacerbată, și neechilibrată, dusă spre un naționalism din acela maladiv, ca să spun așa.
”Ar trebui oarecum să încetăm să mai stăm cu mortul pe masă”
Cred că prin acest Jurnal, oamenii ar trebui să înceapă să se simtă bine cu ei, și să-și dea seama că au o putere fantastică, că istoria lor, că istoria cu ”i” mic, contează, că dacă nu le place Bacăul e fiindcă ei sunt de vină, și dacă le place, e fiindcă e meritul lor. Și dacă îi invit la dialog, îi invit la acțiune și nu la pasivitate, și ar trebui oarecum să încetăm să mai stăm cu mortul pe masă și să nu-l îngropăm, și să nu ne respectăm tinerii, și să nu investim în tânăra generație, ar trebui cumva să încetăm să ne mai batem soția acasă, să ne mai cufundăm în alcool, să nu ne pese de educație, să ne uităm doar în ograda celuilalt. Despre asta e vorba în ”Jurnal de România” și în ”Jurnal.Bacău”, despre un exercițiu pe care trebuie tu cu tine să-l faci, și cu cei din familia ta.
– Împreună cu Cristina Baciu ai luat la pas Bacăul, și, ulterior, ai fost, pe rețelele sociale, în cele câteva săptămâni în care ai stat aici, un ambasador al locurilor faine din Bacău, pe care le-ai pus într-o lumină și mai frumoasă prin perspectiva ta creativă. Care loc ți-a plăcut cel mai mult? Și de ce?
– Cartea mea preferată este ”Posibilitatea unei insule”, de Michel Houellebecq, sunt o înotătoare, am făcut înot de performanță, așa că – nu am multe bucurii în viață, am un singur dulap cu haine în toată casa, restul, toate le-am dat, nu investesc în astfel de lucruri – singura mea investiție e în a putea să înot, așa că faptul că voi, aici, în Bacău, aveți o insulă, ăsta a fost primul lucru pe care l-am văzut, m-am dus și am văzut Insula, și mi-a păcut foarte mult. Într-un fel, în afara acestui Teatru, care a devenit locul meu de trai, încercând să ies din teatru, cred că următorul meu loc preferat este această insulă a voastră, care este superbă.
”Am simțit că nu sunt pierdută în timp și în spațiu aici, la Bacău, am simțit că am venit cu niște lacune educaționale, eu, ca regizoare, și că am descoperit un oraș mult peste așteptările mele din toate puncetele de vedere”
– Spune-ne un lucru pentru care crezi că ar trebui să iubim Bacăul, noi, băcăuanii, mai mult decât îl iubim deja.
– Bacăul este un oraș foarte civilizat, cu multe personalități. De când sunt la Bacău primesc o grămadă de mesaje cu Tescani, cu Bacovia, cu Alecsandri, cu George Enescu, cu George Apostu, cu Filarmonica, cu sala ei de spectacole cu o acustică foarte bună, cu această bijuterie, clădire de patrimoniu, care este Teatrul, cu bisericile care sunt spectaculoase, cu faptul că există o comunitate care se înțelege foarte bine, nu sunt probleme interetnice aici, cel puțin eu nu le-am cunoscut, nu le-am sesizat, ceea ce este un exercițiu fantastic, pe care Bucureștiul, de exemplu, nu-l are. Sunt multe comunități cu tensiuni mari, aici nu există așa ceva, deci din punctul ăsta de vedere Bacăul este un exemplu. Este, de asemenea, un oraș foarte curat, e un oraș foarte frumos modernizat central, cât l-am văzut. Mi-ar plăcea ca viața culturală să fie mult mai activă, adică să fie spectacole, și concerte, și evenimente culturale, ca să poți să-ți petreci timpul, pentru că, altfel, și vorba primarului, din interviul din spectacol, o să mergi la o bere, pentru că pur și simplu vrei să ieși din casă, la o anumită vârstă chiar îți dorești să ieși. Și atunci trebuie să ai aceste oferte culturale, pe lângă cele de recreație care sunt parcurile ș.a.m.d.
Mi se pare fantastic că la Teatrul din Bacău am văzut trei spectacole pe dramaturgie contemporană, și am cunoscut tineri actori care sunt super cool, care dizează, care fac muzică pe scenă, care vorbesc de problemele sexuale, de problemele de la bloc, despre problemele dintre vecini, care vorbeesc despre altceva decât despre probleme, care au umor, care oricând pot să facă film, care pot să strălucescă pe orice scenă din România, și nu numai.
Deci am simțit că nu sunt pierdută în timp și în spațiu aici, la Bacău, am simțit că am venit cu niște lacune educaționale, eu, ca regizoare, și că am descoperit un oraș mult peste așteptările mele din toate puncetele de vedere.
-Actorii din distribuție, și, în general, toți oamenii din echipa, care a lucrat cu tine la acest spectacol, au remarcat în sens pozitiv rigoarea ta la lucru, capacitatea organizatorică, și abordarea lucidă, rațională, non-emoțională. Cum, de ce și când ți-ai însușit / dezvoltat acest mod de gândire?
– Am fost tot timpul o persoană cu o gândire matematică, mi-a plăcut foarte mult geometria, gândirea în spațiu, gândirea abstractă, care, alături de istorie, au fost materiile la care eu am excelat în facultate. Sunt olimpică la istorie, la logică, la filosofie și psihologie, astea au fost domeniile în care eu m-am cosntruit. Și nu la literatură, n-am avut activități în zona asta, de filo, ca să spun. Și, din start, primul meu spectacol a fost un spectacol mutimedia, super riguros, actorii erau pe scenă la Teatrul A.C.T., un alt actor era videoproiectat, venise de la Arad, l-am filmat, replica era la secundă, nu exista, ca pe vremea asta, Resolume, sau alte cele, astfel încât, în funcție de tempoul actorului de pe scenă să introduci materialele, nu, atunci veneam cu videoproiectorul de acasă, cu calculatorul, cu care traversam tot Bucureștiul, puneam un CD în calculator, îi dădeam play și începea spectacolul. Și cei de pe scenă trebuiau să intre la fix pe tempoul CD-ului, nu exista montaj în timp real sau o chestie de genul ăsta, probabil la televiziuni, dar nu aveam noi la Teatrul A.C.T., și nici în altă parte în București așa ceva.
Deci am știut să mă organizez, e plăcerea mea. Tehnica asta, pentru mine, e tehnică de realizare a unui spectacol, care creează, pentru mine, foarte multă emoție. În primele cronici ale cronicarilor de la UNITER s-a spus că ăsta e un teatru pentru țărani, să râdă țăranul că, uite, vorbește omul de pe ecran ș.a.m.d. Am fost foarte mult marginalizată, până când teatrul multimedia să devină un trend european și când foarte mulți regizori au început să folosească tehnicile pe care eu le 23 de ani le-am folosit fără să am niciun reper cultural. Știu că e greu de crezut, dar la 23 de ani eu n-aveam calculator acasă, eu nu aveam adresă de e-mail, n-aveam nimic din toate acestea, era o chestie nouă, și nu numai pentru România, ci și pentru Europa.
”Frica ne face să nu vedem cu-adevărat forța din noi, și valoarea noastră”
– La repetiții ai spus că înainte de a porni la construcția acestui spectacol trebuie să ne eliberăm de frică. La ce te-ai referit exact?
– Frica, odată intrată în tine, îți schimbă toată viața, nu mai poți să funcționezi normal. Eu mă trezesc dimineața cu frica-n pat, o văd ca pe-o entitaate care trăiește alături de mine și încerc s-o elimin din viața mea. Frica ne face să nu vedem cu-adevărat forța din noi, și valoarea noastră. Asta este prima problemă. Ne e frică de clasa politică, ne e frică de tata, ne e frică de Dumnezeu, ne e frică de iubit, ne e frică de prietenii de pe rețelele de socializare, ne e frică de colegii de la muncă, ne e frică de doamna manager, ne e frică de cronicari, tot timpul ne construim viața în funcție de frică, nu neapărat în funcție de ceilalți. Neputința noastră devenim noi. Și devenim un om neputincios, și-un oraș neputincios, și-o țară neputincioasă, condusă de interlopi, de cei care n-au frică. Frica nu există în sociopat, motiv pentru care unii sunt foarte încântați de sociopați, de interlopi, de oamenii cu gură mare, de oamenii care se expun, de oameni ca Vadim Tudor, de Oana Zăvoranu, de oricine-i cu gura mare și nu are frică. Tcmai pentru că ei sunt definiți de frică.
E o societate vehementă, agresivă, și cred că în ”Jurnal de România” este vorba despre maturitate. Când îmi accept că sunt construit într-un anumit fel, și când nu mai pot să accept în viața mea interlopi, oscilări sociale, oscilări financiare, când înțeleg de ce aș vrea să-l iubesc pe Dumnezeu. Sau pe mama mea. Sau pe președinte. Sau comunitatea din care fac parte. Sau pe cel care-mi dă un like, sau pe cel care mă invită la un interviu, sau pe omul cu care vreau să lucrez, sau superiorul, managerul meu, sau cronicarul pe care-l invit la dialog.
”Eu încerc prin Jurnal de România, oarecum, să-i invit pe colaboratorii mei să-și învingă această frică”
Este vorba despre frica aceea care poate să-ți spună o perspectivă dureroasă asupra vieții. Și eu încerc prin ”Jurnal de România”, oarecum, să-i invit pe colaboratorii mei să-și învingă această frică. E o discuție un pic mai amplă, mi-e ușor să spun că ar trebui să ne învingem frica, dar cred că e o discuție care ține de o educație emoționaă, rațională și psihologică, de care noi toți avem nevoie, și nu avem parte, nici la școală, nici în perioada de construcție, nici apoi la muncă. Cred că prin Jurnal încerc să mai cârpesc câte ceva din ceea ce nu a fost structurat în niciun fel. Suntem inerți din punctul de vedere al educației financiare și civice, și politice, în România. Cred că acum, ușor, ușor, România se maturizează, și maturizarea înseamnă darea fricii afară pe ușă.
Interviu realizat de Laura Huiban
Sursa foto: Carmen Lidia Vidu
