Când eram copil, mă rușinam să le spun prietenilor că mi-am petrecut vacanța la țară … Când ei se lăudau cu excursii la munte, la mare sau mai știu eu prin ce țară din vechiul bloc comunist. În schimb, exaltam de fericire când ajungeam la singura bunică pe care am mai prins-o în viață, ceilalți bătrâni din familie prăpădindu-se de tineri, pe frontul rusesc sau în anii marii foamete a anilor postbelici. Îmi plăcea să rup din pâinea neagră de 2 lei jumate, adusă de la oraș, în saci din iută, de muncitorii care mai lucrau și pe la combinat, să smulg ceapa din grădină sau să rup roșiile puternic mirositoare, crescute pe aracii bunicii.

Mă rugam de mamaia să mă lase să stau cu picioarele goale în glodul abia format de ploia scurtă de vară sau măcar să încerc gumarii pe care acum mai toată lumea-i poartă (doar că-s făcuți la chinezi și au, în ei, un ciorap din ceva sintetic) ori cizmele grele de cauciuc la care aveau acces doar bărbații în toată firea când plecau la pădure sau la CAP, să-și facă numărul de zile cerute de partidul unic. Interzis aveam la fântâna cu cumpănă și găleată din lemn, cum, la fel, nu mi se permitea nici să mă urc în cireșul plin de fructe roșii și dodoloațe. De aprins focul cu găteje păstrate de la via curățată în primăvară, nici atât.

Mă consolam cu mămăliga (mereu tăiată felii cu ața din papiota aflată mereu la îndemâna bunicii) al cărei gust nu l-am mai regăsit nici până azi. Coaptă în tuci, pe soba din ogradă, „pâinea” galbenă a țăranului se simțea fantastic de bine alături de ouăle moi, cu gălbenușul ireal de colorat, așteptând cuminți, în strachina de lut, să sature burțile unor orășeni, rupți de oboseală, după o zi lungă de vară, la bunci. Și n-am să uit nici mașinăria din lemn pe care mamaia o hodorogea țesând covoare pentru sine și pentru tot satul, dar mai ales de ia, acea cămeșă pe care o îmbrăca de fiecare dată când era nuntă-n sat, alături de catrință, nelispitul batic și, când se lăsa răcoarea, bundița de miel, înflorată și ea.

Acum, doar străinii mai îndrăgesc ia românească, acest monument UNESCO, copiat de casele de modă cu renume mondial, și vreo câțiva nostalgici pe care vor să-i știe lumea că-s români, și nimic altceva. În rest, pe nimeni nu mai interesează faimoasa cămașă de la țară, cei mai mulți contemporani temându-se, probabil, să nu fie asociați cu … niște țărani. Uitând că, pe spatele pălmașilor de la țară, de când lumea, s-a clădit PIB-ul țării.



PUBLICITATE