Voi începe cu un gând care îmi trece acum prin minte: a iubi înseamnă a fi conștient că aparții Universului prin acea fărâmă de divinitate pe care Creatorul a sădit-o în Creație Sa, Omul! Iar sentimentul e cuprinzător ca însăși viața. A fi conștient de propriile tale sentimente înseamnă, în opinia mea, a fi responsabil de actele tale de voință, pe faptele tale care ar trebui să conducă la acțiuni finalizate în lucruri durabile care să te reprezinte ca individ, ca națiune, să definească apartenența la Univers: având datoria și obligația ca în tot ceea ce faci să pui o fărâmă de iubire, măcar o fărâmă! Doar aparent acest gând nu ar avea vreo legătură cu impresiile de călătorie pe care vi le voi dărui în rândurile ce urmează.
O vacanță, ca toate vacanțele, se termină într-o bună zi și te decizi să pleci la un drum care poate fi, în cazul meu, unul foarte lung – peste 3000 km – și te pregătești. Nu doar bagajele te preocupă atunci când pornești singur la un drum așa de lung. Mi-am pregătit deci, mașina: revizii, asigurări, anvelope noi, un pic de „cosmetică” interior și exterior, apoi traseul la care am gândit câteva variante. Ar trebui să precizez că mi-a trecut prin minte să trimit mașina „prin curier”, iar eu să „zbor” câteva ore; nimic mai simplu, mi-ar fi fost mai comod, dar cum să renunț la o experiență inedită care s-a dovedit a fi și foarte frumoasă? Chestiune de ATITUDINE! Așa că am decis: voi parcurge traseul pe patru roți. Cum e și firesc, am avut mai multe variante, să nu credeți că nu m-am gândit să aleg varianta cea mai sigură și mai comodă, dar, cum se spune: „socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg”. Așa că, am întrebat în stânga și în dreapta, am căutat, am socotit, m-am informat: informația clară și precisă îți dă un sentiment de siguranță, de liniște și încredere. Așa că am decis: voi parcurge cei 3000 de kilometri pe traseul pe care mi-l va indica GPS-ul. Urmărind harta pe care aveam să o stabilesc eu, desigur.
Am plecat la ora 8,30 din Onești. Vineri. Dimineață aurie de vară care anunță o altă zi toridă. Făcusem plinul cu o seară înainte, așa că am pornit – drum întins – în compania GPS-lui care avea să-mi fie un tovarăș fidel, uneori sâcâitor, dar de mare ajutor.
După un drum anevoios cu mașini de mare tonaj pe care nu le poți depăși; autoturisme care rulează în coloană prin localitățile cu obligativitate de 50 km la oră; șoferi nervoși, agitați de căldură și de condițiile drumului „în lucru”, inevitabil începi să-ți pui tot felul de întrebări. La ieșire din localitate trebuie să fii foarte atent fiindcă din spate țâșnește câte un bolid ca un cal pur sânge neobișnuit să meargă „în buiestru”, și cât ai clipi dispare imediat după prima curbă, dar…Vai! Îl ajung din urmă la întrarea în următoarea localitate cu restricție de viteză de 50 km la ora. Și uite așa, ca într-un joc „de-a surda”, după mai multe „ocoliri”, „drum în lucru”, și indicatoare răsucite de vânt spre o altă direcție, ajung seara, în jurul orei 18,30 la Arad: aproximativ 580 kilometri în zece ore. Nu-i rău deloc, îmi spun plină de optimism. Mă cazez, mănânc și după un duș rece mă culc gândind că voi porni la drum imediat ce mă voi trezi.
La ora 5, dimineață, ies din Vama Nădlac: un lejer control de rutină, apoi liber. Sâmbătă dimineață, puține autoturisme pe stradă. Din când în când
GPS –ul mă atenționează: „ați depășit limita de viteză”. Îl privesc contrariată, apoi îmi revin: 90 km/oră, așa că devin ascultătoare și reduc viteza. Alte restricții de viteză: imediat apar indicatoare luminoase care te dirijează pe un drum în lucru de câteva sute de metri: clar, precis, continuu: mașina se încadrează singură pe șosea. Apoi am încălecat pe
„șo-șa” și în drum întins, cu viteză de 120 de kilometri la oră nu știu când ajung în apropiere de Budapesta. Desigur sunt în compania GPS –ului cu care am un „dialog” continuu, dar și așa nu ai cum să greșești strada. Pe panouri uriașe suspendate deasupra autostrăzii sunt scrise numele localităților și semnele convenționale care indică direcția de mers și încadrarea corectă pe banda de rulaj. Din loc în loc te întâmpină panouri cu indicatoare spre ”Spații service” unde poți alimenta cu benzină, te odihnești, sau pur și simplu oprești pentru o cafea. Opresc și eu. Beau o cafea și mănânc o ”piroșca”. M-am odihnit jumătate de oră. Mi-am luat din lada frigorifică două sticle cu suc de fructe preparat acasă, apoi, iar pe „șo-șa” și mi-am continuat drumul în direcția Maribor spre Lubiana, capitala Sloveniei. Rulând pe autostrada paralelă pe toată lungimea lacului Balaton, nu mă pot opri din admirație: Kilometri de grad verde, ziduri de protecție de o înălțime considerabilă din materiale durabile și vopsite în culori luminoase; terasamente solide pe care straturi de flori, iarbă sau arbuști ornamentali se lăsau scăldați în lumina clară a dimineții; admir cât cuprind cu privirea înainte și lateral rezultatul muncii unor oameni cu iubire față de semeni și stimă de sine. Mă doare comparația… Din când în când GPS-ul mă trezește la realitate: „ați depășit limita de viteză”… „Zău? Răspund eu. „Scuze”, adaug încercând un zâmbet și-i fac pe plac.
Privesc bordul. Ar trebui să alimentez cu benzină. Autostrada continuă „mă fură” și nu realizez când am trecut în Slovenia. Citind indicatoarele suspendate pe care le poți vedea de la distanță și din viteză , mă încadrez pe banda care mă conduce spre un „Spațiu Service” spre deruta GPS-ului care tace. Fac plinul: cea mai ieftină benzină din tot spațiu UE: 1.20 Euro/ litru. Mănânc, mă odihnesc jumătate de oră, apoi iar încalec pe „șo-șa” și mă încadrez spre Trieste, Italia. Pe toată lungimea autostrăzii slovene spre Trieste am trecut câteva zeci de galerii (tuneluri) prin care, în câteva minute, te pomenești de partea cealaltă a muntelui și iar m-am trezit în gânduri și comparații dureroase…Ei cum pot face și ce filon caracterial îi menține pe verticală? Care sunt „stâlpii lor de rezistență”?
Munții de la granița Sloveniei cu Italia par tot mai mari, verdele pădurilor mai intens, mai luminos, de unde înțeleg că mă apropii de Trieste. Dacă nu m-ar fi atenționat GPS-ul n-aș fi sesizat că am intrat in Italia când, din față, suspendat deasupra autostrăzi, se apropie, într-o perfectă iluzie optică, un panou uriaș pe care sunt scrise toate indicațiile necesare, ca apoi imediat să las în urmă panoul albastru pe care scrie ITALIA. Micșorez viteza doar cât să cobor în pantă spre TELEPASS unde iau bilet pentru autostradă. După alte câteva minute iată-mă pe autostrada spre Veneția. Deja ora prânzului. Oscilând între a mă opri să mănânc înainte, sau după Veneția, mă pomenesc că trecusem deja de Bologna. Opresc la un AUTOGRIL nu atât pentru mine cât pentru mașină: mănânc, beau o „cafea lungă”, după altă jumătate de oră de odihnă fac plinul și iar încalec pe „șo-șa”: mereu banda din mijloc destinată celor care circulă cu viteză legală.
Sunt deja pe „Autostrada Soarelui”, 764 kilometri: Milano – Napoli și se circulă cu viteză legală de 130 de kilometri pe oră. Trecând munții, în serpentine, spre Firenze, autostrada ocolește lăsând în urmă orașul și coboară lin spre Roma, unde aveam de gând să înnoptez. Din față, din stânga și din dreapta, cât puteam cuprinde cu privirea, pare că se apropie de mine așezări cu case superbe suspendate pe câte o colină, sau pur și simplu pe coama unei stânci ca giuvaere bătute în pietre scumpe pe un deget inelar. Am trecut Toscana, Umbria, intru în Lazio, spre Roma nemulțumită că îmi este imposibil să fotografiez din mers și nici să-mi notez impresiile, dar rețin câteva localități în care mă voi opri vara viitoare: traseul merită refăcut. Traversez în serpentine munții împăduriți și observ din mers că nici un versant nu este „ ras până la chelie”… Las în urmă soarele care coboară ușor spre asfințit, din față par că se apropie Colinele Romei, am o senzație stranie și trăiesc un sentiment ciudat când traversez podul peste Tevere, când GPS-ul îmi spune ca în trei kilometri să mă încadrez pe partea stâng, spre Napoli. De ce nu? Mai aveam cel puțin o oră de „zi lumină”, așa că îmi continui drumul. „Ați depășit limita de viteză”, aud și privesc contrariată: imposibil, îmi spun, dar iată că panourile suspendate îmi arată cu litere luminoase că mă apropii de TELEPASS. Mă încadrez pe una din cele șase coloane de autoturisme și înaintez spre poarta cu plata în numerar. Achit autostrada, apoi, ascultătoare, mă las condusă de GPS. După ce trec de Napoli apar primele stele, așa că încep să fiu atentă la indicatoare: caut loc de popas pe timpul nopții: se făcuse deja ora 21…
Parcarea este plină. Observ, însă, o familie care tocmai iese din restaurant și se apropie de un autoturism cu număr de înmatriculare german. Ei pleacă, eu parchez, apoi mă îndrept spre un „Pundac”, un Han cu aer medieval unde mă cazez. Cobor, mănânc, îmi cumpăr două ciocolate: pe una o mănânc înainte de a face un duș rece, apoi adorm imediat ce pun capul pe pernă.Mă trezesc cu soarele pe față. Sar din așternut și mă uit la ceas: ora 7, dimineață. În câteva minute sunt gata de plecare, nu înainte de a mă opri să beau o „cafea lungă”. Mănânc apoi, gospodărește , cumpăr apă minerală, o băutură răcoritoare și iar mă încalec pe „șo-șa”. Fără să-mi dau seama, intru în superba regiune Calabria. Urc în serpentine munții, apoi cobor spre Reggio di Calabria. Până aici, din cele peste 100 de galerii (tuneluri) am reținut 20 dintre cele mai frumoase. De cum mă apropii în viteză văd la distanță galeria care mă așteptă cu gura căscată până la fruntea muntelui și intru în burta pământului ca într-un film de desene animate unde protagoniștii sunt luminițe multicolore care îmi arată calea, de cele mai multe ori lungă de sute de metri, ca apoi să țâșnesc în baia de lumina de la capătul tunelului, la propriu. La o stație de benzină unde fac plinul reprogramez GPS-ul spre Villa San Giovanni- Port, unde aveam să mă îmbarc spre
Stretto di Missina. De cum intru în Villa San Giovanni, la fiecare intersecție și sens giratoriu sunt panouri care indicau „spre îmbarcare”, așa că te-ai fi descurcat și cu ochii închiși. Imediat ce mă înscriu pe strada care coboară spre debarcader, de după o curbă, nu mică mi-a fost mirarea să văd pe un panou scris: TELEPASS. Până să mă dumiresc văd că sunt protejată de toți participanții la trafic, fiind singura mașină care nu are număr de înmatriculare italian; observ cum mi se face loc spre una din cele aproximativ cinci porți de intrare, ca degetele de la o mână răsfirate ca apoi, pe măsură ce se achită biletul ajutat de un funcționar al portului, una câte una mașinile se încoloneze pe două benzi dirijate spre burțile celor două vapoare care așteptau să se umple… Mută de admirație eram deja îmbarcată: zeci de mașini cu tot cu pasageri. Am încuiat mașina și am urcat pe punte de unde admir cele două orașe care se văd de o parte și de alta a spațiului albastru numit Stretto Messina. Abia de am timp să beau o cafea și să fac privirea roată împrejur, încântată de surpriză suntem anunțați să coborâm de pe punte. Urc la volan și în aceeași ordine și disciplină precise debarcăm și, pe două coloane ne înscriem spre poarta de ieșire din perimetrul portului. Apoi lin, așa cum se aleg apele unui fluviu viu în două brațe: unul spre Catania altul spre Palermo, mă înscriu spre autostrada Messina –Palermo și doar cu o oprire de o oră la un AUTOGRIL unde mănânc și fac plinul, sunt gata să traversez Sicilia de la est la vest. Duminică seara, la ora 21, am ajuns acasă fericită și mândră de mine însămi; bucuroasă de oamenii pe care i-am întâlnit în drumurile mele, cu admirație față de tot ceea ce am văzut, dar și cu un gând complex din care nu-mi pot alunga întrebările, comparațiile și…o constatare: pe un traseu de 3000 de kilometri am întâlnit dor două echipaje de poliție, un echipaj de carabinieri și…
NICI UN ACCIDENT RUTIER!
Doinița Ioneț
.
