Se apropie 22 decembrie. 32 de ani de la Revoluție. Ziua în care dăm rewind. Apoi fast forward. Și din nou rewind, ca în timpurile în care ascultam Metallica pe casete, fără să ne închipuim vreo clipă că vor veni zile în care Lars și ai săi vor umple stadioane (și) în România. Se apropie 22 decembrie. Ziua în care vom încerca să ne amintim ce și cum a fost atunci și ce a fost imediat după, ziua în care vom spune că era mai bine înainte, ba nu, e mai bine acum și, bineînțeles, ne vom certa puțin. Puțin, nu mult, că la 32 de ani distanță, focul s-a stins. 22 decembrie.
„Azi serbăm iar victoria/ Și îndoiala se ascunde în gând”. Timpuri Noi. Și… timpuri noi. Ca să intrăm în miezul subiectului, după un ocol care depășește trei decenii, e corect să spunem că, trăgându-se din filonul post-punk, cu vagi accente hardcore, cei de la Timpuri Noi nu au fost niciodată adepții concertelor pe stadioane. Eu, personal, i-am văzut pentru prima oară în aprilie 87, la Casa de Cultură. Cum, pentru mine, cel de atunci, muzica pornea de la hard-rock la dreapta în sus, habar neavând de PIL sau Joy Division, Timpuri Noi a fost o revelație. Nu pot spune că m-am convertit pentru că Minculescu, Bon Jovi și Coverdale rămâneau zeii, dar mi-am lărgit orizontul. Mi l-am lărgit, fără a mă lepăda însă de stadion. Aici, în Bacău, s-au lepădat alții, ce să o mai frecăm aiurea?
Au făcut-o după 1989. Pe alte ritmuri, mai balcanice, mai de șmen și de „te-am iubit să moară mama, te-am iubit cu foc, te-am iubit, să moară mama, n-am avut noroc”. Fără de noroc am fost însă noi, cei care am văzut stadionul copilăriei noastre, stadionul din Parcul Libertății căzând primul. Iar ridicarea unui muzeu nu a servit nici drept consolare și nici ca justificare. Nu mult mai târziu, barosul a lovit în alte zone. Și așa s-a ajuns la demolarea stadionului CPL și a stadionului Partizanul. Odată moarte fabricile… Din fericire, în primii ani 2000 găseam încă alin. Și nu doar în „Adeline”. Stadionul „Letea” avea o bijuterie de gazon. „Proletarul”, două și un al treilea în curs de amenajare. Iar arena din centru intra, la nivel de dotări, în Top 3 național. Fiind și singura cu nocturnă din Moldova. N-a durat. Oricât de mult am cântat noi „Becule, stai aprins”, nemernicii ne-au stins lumina.
Astăzi, când se apropie un alt 22 decembrie, Baza Sportivă „Constantin Anghelache”/ „Letea” încearcă să-și revină după ce deștepții aflați vremelnic în fruntea Bacăului au pus-o la pîmânt, în numele pandemiei. Vorbim despre aceiași deștepți care au refuzat oferta FRF de a moderniza- pe banii Uefa- suprafața de joc de pe „Lucrețiu Avram”/ „Proletarul”. Cât despre stadionul din centru, nu mai e loc de cuvinte. Și nici de prea multe speranțe. OK, se poate trăi și fără stadioane în timpurile astea noi. Mai rău, dar se poate. Știm. Acum însă, că tot se apropie 32 de ani de la Revoluție, poate că n-ar fi rău să dăm rewind și să ne amintim că la fuga lui Ceaușescu ne îmbrățișam de parcă Balint mai înscrisese o dată în poarta Danemarcei. Și că noi cântam. Nu ca la un concert Timpuri Noi, ci așa cum învățasem să o facem pe stadioane: „Ole, ole, ole, oleee…”.
