Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Mențiune: Din colecția ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” pe anul 1905 lipsesc: Nr. 4/10 iulie, Nr. 6/1 august, Nr. 7/10 august.
În acest episod: Ziarul ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 5 (Seria a III-a), Miercuri, 20 iulie 1905. Din sumar: Slănicul era poetizat de unii scriitori și poeți, care îl considerau un ,,cuib de paradis”; vis de dragoste în Slănicul dintr-o frumoasă noapte de vară; revederea cu fosta Dulcinee a visurilor unui tânăr avocat și jurnalist; la Cazinou concerte de operă și baluri cu zeci de dansatori și dansatoare.
În editorialul ,,Conachi și Slănicul”, frumusețea și binefacerile stațiunii sunt prezentate într-o scurtă introducere, care demonstrează mai apoi, tocmai motivația scriitorilor și poeților de a poetiza un astfel de loc, pe care deseori l-au comparat cu un ,,cuib de paradis”. Iar o primă dovadă în acest sens o reprezintă creațiile lui Costache Conachi, unul dintre primii poeți români, considerat ,,părinte al poeziei române” (prezentat într-un număr anterior).
Înfierbântat de mirificul peisaj al stațiunii și de dragostea sa față de Zulnia (numele de alint al Smarandei Negri, mama lui C. Negri), acesta scrie la Slănic mai multe poezii pe care i le dedică iubitei și pe care, Nicolae Manolescu le vede ca pe „prima autobiografie lirică erotică de la noi, în spirit trubaduresc și balcanic”. Iată și un fragment din poezia ,,Amorul din prieteșug”, inserat în articol: ,, Într-un loc pustiu şi tainic, de curînd aflat la lume,/ Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume,/ Unde firea întristată şi întru posomorîre/ Au răvărsat toate celea ce pricinuiesc mîhnire,/ Munţi înalţi pînă la nouri, păraie prin stînci vărsate,/ Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate,/ Prăpăstii pste prăpăstii, adîncimi întunecoasă,/ Unde zmeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă,/ Cresc în voie despre oameni, că numai cîte-o potică/ Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică,/ Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie/ S-o-ntîlnit, ah, cine poate întîlnirea lor s-o scrie!”
Sau, un altul, din poemul ,,Scrisoare către Zulnia”, la fel de expresiv: ,, Mă doare, că acolo (la Slănic, n. a.) numai am trăit în fericire,/ Am gustat hazul din lume, cu plac şi cu mulţămire./ Acei munţi până la nouri, acele stânci despicate,/ Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,/ Acei copaci nalţi şi mândri, marturi cu a lor umbrire/ De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire,/ Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,/ Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare,/ Râpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri/ A desfătărilor noastre înfocate întâlniri,/ Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare,/ Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în zare/ Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,/ De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,/ Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire/ Aş fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire”. Bineînțeles, în material este amintit și Regele Carol I, care ,,vizitând Slănicul în anul 1876 (e vorba de o greșeală, întrucât regele a vizitat stațiunea în 1891, conform datelor istorice, n. a.) a fost și el impresionat și de frumusețea locului și a aerului curat, a acestei pozițiuni romantice dar și de reputația puterii vindecătoare a apelor”.
Și pentru a da o greutate și mai mare farmecului acestei stațiuni, autorul însemnărilor din rubrica intitulată ,,Carnetul meu”, care se semnează cu pseudonimul de ,,Crismis”, își amintește de un vis de dragoste inspirat de Slănicul dintr-o prea frumoasă noapte de vară, când, singur, retras pe o bancă din parcul ce se cufunda în noaptea cea întunecată este cuprins de singurătate și visare: ,,Și în aceste clipe de descurajare, poate că m-aș lăsa învinsul sorții, dacă o licărire ușoară de speranță ce-mi dezmiardă ușor simțirea, nu mi-ar întinde în fața realității valul captivant al visurilor, țesut în lumea gândurilor din firul unor scumpe amintiri, în care, ca o lacrimă într-o mreajă de păianjen străluce chipul surâzând al iubirii. Și cu privirea obosită, dusă în orizontul îndepărtat în care diafana pânză înstelată se reazămă ușor pe coama ondulată a munților întunecați, blând chipul ei îmi apare din ce în ce mai clar, mai atrăgător. Parcă văd desprinzându-se din noapte făptura-i divină ce se mlădie gingaș, ca roza în legănarea dulce a zefirului de mai”. El închide ochii și parcă îi vede ,,figura ca petala crinului, scăldată în argintul razelor de lună ce-i dezmiardă umerii de marmură, peste care, în unde de aur se resfiră părul ei bălai”. Și finalul, la fel de frumos descris, ca și visul său, unul de poveste: ,,Cu sufletul îndurerat de nostalgia unei iubiri visate, îi arunc o sărutare. Noapte bună… Vântul alintă duios frunzișul pădurii ce tremură ușor parcă sub impresia unei calde sărutări. Ecoul munților îngână zbuciumul dureros al Slănicului ce-și rostogolește undele-i cristaline zdrobindu-le de stânci”.
În ,,Revedere”, un tânăr avocat și jurnalist al Iașului (care se semnează cu pseudonimul R. C.) expune povestea reîntâlnirii cu fosta Dulcinee a visurilor lui, cunoscută de prin anii tinereții, întâmplare ce avea să-i răscolească amintirile și care se petrece în trenul cu care trebuia să ajungă la Târgu-Ocna, iar de acolo, la Băile Slănic. În compartiment, el singur, ea apare cu soțul, iar la revederea ei, blocaj total. Până ca el să poată îngâna ceva, amintirile se succed cu repeziciune: ,,Sub contururile acestea superbe, încă mai recunosc trupul mlădios și filat al brunetei din clasa a V-a curs modificat de la pensionul X din Iași, care mai bine de un an îmi zdrobise inima și îmi ucise mintea. Și cu ochii fixați asupra ei încep a retrăi clipele de odinioară”. Și povestea lui continuă, cu toate încercările prin care a trecut pentru a putea comunica cu ea, în special prin intermediul scrisorilor, trecând peste timiditatea ce-l caracteriza și peste ,,privirile chiorâșe ale tatălui ei, mare proprietar și senator din unul dintre județele din nordul Moldovei”. Iar faptul că a găsit combinația salvatoare pentru ca scrisorile să ajungă direct la ea, îl bucură și acum pe tânărul nostru, demn de toată aprecierea pentru demersul său: ,,Pensionul se ducea la teatru în loja balcon, a cărei garderobă e situată într-un mic antreu întunecos. La ridicarea cortinei, lumina stingându-se, mă furișam încet, căutam jacheta gri – aceea era a ei -, prindeam în mânecă scrisoarea și cât ai clipi din ochi o ștergeam jos în sală, de unde începeam ocheadele d’al capo”.
Ingenios nu-i așa? Și cât efort și câtă discreție! Urmează apoi conversația dintre cei doi, la care mai intervine uneori și soțul fostei sale iubite, dar bomba ,,căzu deodată prea vertical”, atunci când ea recunoaște senină că i-a citit bărbatului ei toate scrisorile primite, fără însă ai spune cine era destinatarul. El, curios, o întrebă cu o oarecare rezervă: ,, – Și ce-a zis?” Răspunsul fu unul surprinzător, dar liniștitor în cele din urmă: ,, – Că-l plictisesc. Ce vrei? Erau prea sentimentale pentru el”. Și uite-așa, ,,toți trei ne regruparăm în compartiment, iar la coborâre îmi iau ziua bună, depun un sărut pe mâna albă și catifelată a doamnei și mă scobor”. Și la final, un gând îl străbătu, care nu-i mai dădu pace: ,,Pe urmă, ceasuri întregi nu mi-a ieșit din minte această neașteptată întâlnire, care m-a făcut să retrăiesc în câteva clipe, pagini întregi a unor timpuri regretate, timpuri care, vai, nu se mai pot nicicând întoarce”.
În timp ce melomanii luat cu asalt sala Cazinoului în care concertau mari soliști ai Operei din București, printre care tenorul Ion Băjenaru (1863 – 1921), cei pasionați de distracții în ritm de dans participau în număr mare la balurile muzicale organizate în incinta aceluiași Cazinou.
Aici, muzica era asigurată de Fanfara Regimentului ,,Ștefan cel Mare” Nr. 13 din Iași, sub bagheta simpaticului și excelentului capelmaistru, locotenent Vlăduță: ,,Deși în toate stațiunile balneare balurile sunt lipsite de orice etichetă, având un aer familiar, totuși acesta, la care a luat parte tot ce Slănicul are mai distins, avea un aspect într-adevăr grandios și sala, elegantă ca o bombonieră era insuficientă în fața numeroaselor perechi ce se legănau pe luciul parchetului, în armonia ritmică a valsului fermecător”.
Text adaptat și adnotat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Mențiune: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil.
(Va urma)
