Dar divin
Cele patru cuvinte din capul însemnărilor de faţă, ocazionate de celebrarea Dragobetelui, sunt titlul capitolului 13 din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, din Noul Testament. Cele 13 versete sunt autentice imnuri închinate iubirii, sentiment atât de greu încercat în componenta sa strict umană. Datele ecuaţiei sunt clare, precise, ferite de ambiguităţi: „Și de-aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, şi de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, și dragoste nu am, nimic nu sânt” (1 Corinteni 13:2). Cele din jurul ei pălesc în faţa preţiosului dar dumnezeiesc: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (ib., 13:13).
Recurs la tradiţia autohtonă
Ne întoarcem către cele vechi şi dăm de numele slav al sărbătorii creştine Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, pe care strămoşii noştri l-au tot plimbat mai ales pe la sud de Carpaţi, până când s-a fixat la Dragobetele de azi. În primele culegeri de folclor îl găsim sub nume de împrumut: Drăgostiţele, Ioan Dragobete, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară, Cap de Vară Întâi ş.a.
Filmul zilei de 24 februarie cuprindea două momente-cheie: dis-de-dimineaţă, tinerii (uneori şi proaspeţii însurăţei), în straie de sărbătoare, se întâlneau pe dealuri îndeosebi, unde strângeau lemne uscate, iar fetele, primele flori ale anului. Dintre acestea, tămâioarele şi viorelele erau apoi puse bine pentru sărbătoarea de peste patru luni: Sânzienele (24 iunie). La această dată, erau adunate într-un buchet, împreună cu alte flori, pentru a fi dat pe o apă curgătoare. Prin alte locuri, fetele strângeau apă din zăpada de peste iarnă, considerată a avea puterea de a le face mai frumoase, precum zânele. Cu lemnele adunate, flăcăii aprindeau un foc, la care se adunau cu toţii şi petreceau cu jocuri ori dansuri. Aproape de amiază, fetele se grăbeau să plece spre casele lor. Erau urmărite însă de băieţi („zburătorit” se numeşte obiceiul în Muntenia-Oltenia), care îşi alegeau o anume… ţintă. Fata care era prinsă (sau care se lăsa prinsă) primea un sărut… public, semn că vor urma logodna şi căsătoria. (De aici refrenul „Dragobetele sărută fetele!”) „De Dragobete nu se lucrează nimic” (Gh.F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român, în asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, 1914); altfel, se abat necazurile pe capul oamenilor.
Un Dragobete coregraf… textil
L-am identificat în desenul unui covor ţărănesc (reprodus în imaginea alăturată), aflat în Expoziţia de Artă Populară „Preot Vasile Heisu” din Răcăciuni. Noi l-am preluat din catalogul Expoziţiei, realizat de etnografii de la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău în 2022. Este un produs din lână, ţesut şi ales în război de Elena Doboş (din Podu Turcului), ornamentat cu figuri din lumea umană (perechi, dar şi oameni singuri) şi din cea animală (cai şi pupeze). Este figurată o scenă de dans popular (hora), pe două paliere identice. Liderul, pe care l-am asemui cu Dragobetele, instrumentează dansul, dirijându-l cu un băţ special. Alături îi stau un băiat, o femeie şi o fată, grup „familial” care se succedă în patru imagini identice (din ultimul grup este absentă fata).
Prima definiţie lirică a dragostei…
Poezia cultă închinată iubirii nu este departe de tiparele celei populare şi are reflexe care sparg graniţele formale. Sonetul spaniolului Francisco de Quevedo (1580-1645) este considerat cel dintâi chip textual al iubirii, teritoriu al antinomiilor: „Ger arzător e iubirea, e un foc ca de gheaţă,/ rană ce-ţi surpă fiinţa şi totuşi nu doare,/ vis ce te smulge în ceruri şi totuşi lingoare,/ dulcea clipită-a odihnei sfârşindu-se-n ceaţă” (traducere de Vasile Nicolescu, în antologia „Cântecul iubirii”, Buc., Editura pentru Literatură, 1966).
… şi primul autentic culegător de folclor
Este, cum aţi ghicit, Vasile Alecsandri (1818-1890), care în culegerea-tezaur „Poezii populare ale românilor” a surprins acest medalion al dragostei, într-o ambianţă cvasiscolastică: „Dragele, iubirile/ Cântă ca paserile/ În toate colţurile:/ Şi pân lunci, şi pân câmpii,/ Şi pân munţii cei pustii./ Iubirile care-s mari/ Stau la drumuri ca tâlhari;/ Iubirile care-s mici/ Se aţin pe la potici./ Trec pân tină, nu se-ntină,/ De voinici tineri s-anină;/ Dau pân apă, nu se-neacă,/ De copile se tot leagă;/Trec pân foc, nu se topesc,/ Ci mai tare-încă hoţesc!” (Iubirile)
Autorul „Primelor iubiri”, la trecutul viitorului
Nicolae Labiş (1935-1956) a conjugat verbul tematic la un timp al metamorfozelor: „Am iubit de când mă ştiu/ Cerul verii străveziu,/ Despletitele răchite,/ Curcubeiele pe stânci/ Ori pădurile adânci/ Sub ger alb încremenite./ Mi-a fost drag pe bărăgane/ Să văd fetele morgane/ Ori pe crestele din munte/ Joc de trăsnete rotunde,// Scurgerea cocorilor,/ Pacea înălţimilor,/ Semeţia pinilor/ Plini de scama norilor.// Am iubit iubirea pură,/ Floare roşie pe gură/ Şi în inimă arsură,/ În priviri zăpezi candide/ Şi-n piept voci necontenite.// M-a înfiorat ades/ Tot ce gândurile ţes/ Pe al filelor polei/ Dansuri repezi, legănate,/ De pe arcuri înstrunate,/ Săgetarea de idei…// Toată-această măreţie/ Ne-a fost dată din vecie…” (Am iubit…, 1956)
Dragoste, iubire, amor
Toate şi fiecare în parte au provocat impulsuri poetice notabile. Acum o sută de ani, Agatha Grigorescu-Bacovia (1895-1981) ne învăţa ce este iubirea livrescă: „Amanţii mei/ Sânt cărţile-nţelepte,/ Amanţii mei sânt vechi/ Autori,/ Cu ei ades/ Am împărțit orgia,/ Din asfințitul serii/ Până-n zori.//
Și pasiunea mea/ Este voința/ De-a mă trudi/ Pentru-o idee mare,/ De-a risipi/ Și ultima putere/ Ca visul sfânt/ Să aibă întrupare.// Plăcerea mea/ E-n noaptea solitară,/ Când obosită/ De-a vieții trudă,/ Rămân uitată-n/ Trista mea odaie/ Și pot să plâng/ Ca nimeni să n-audă.// Nu pot ceti/ În taina grea a vieții,/ Atâtea noi adâncuri/ Se ascund!/ Dar înțelesul ei/ Prin suferință/ Îmi pare mult mai larg/ Și mai profund.// Amanți sublimi,/ Visare, poezie/ Și tu, durere,/ Ce m-ai oțelit,/ Prin voi am învățat/ Ce este viața,/ Prin voi m-am înălțat/ Și-am biruit…” (Amanţii mei, poezia de început a volumului „Armonii crepusculare”, 1923; versurile sunt puse pe muzică de Margareta Pâslaru)
Întrebare de final
Ne-o pune Eugen Şendrea în anul 2006, având în vedere concurenţa din urmă cu zece zile: „Cine îi întinde o mână de ajutor firavului Dragobete?” (Calendarul tradiţiilor şi datinilor, Bacău, Ed. Egal).
