Câți ani ne mai trebuie? Câți ani le mai trebuie unor băcăuani – și nu puțini – să înțeleagă că lumea, societatea se schimbă și, inevitabil – obligatoriu, ar fi ine să țină și ei pasul cu timpul și schimbările. Brucan a fost blând cu noi, se pare că nu merge, mulți nu vor să trăiască – și nu numai cei mai în vârstă – în acest anotimp, în acest secol. Cu ani în urmă, mă miram, eram mai înțelegător, acordam circumstanțe, însă degeaba, cred acum că ar fi trebuit, nu numai eu, noi cei din redacția ziarului, ci toți băcăuanii, instituțiile statului, organizațiile non-guvernamentale, să fim mai exigenți, să fi scos permanent carnetul de amenzi și să taxăm nesimțirea, obrăznicia, reaua-voință, jemafisismul unora, față de noile norme și cerințe de conviețuire, de trai într-un oraș a cărei administrație – așa cum înțelege și cum poate – încearcă, prin măsuri concrete, să țină orașul curat, frumos, igienic. Cât poate, cu banii pe care îi are. E mult, e puțin? E puțin, dar este mai mult decât nimic.
Concret și la obiect, revin, la fel ca și colegii mei, la comportamentul unora, după ce SOMA, Primăria (nu știu sigur, important este că s-a făcut) au instalat, montat, dotat unele zone, cartiere, străzi, cu noi containere pentru depozitatea selectivă a resturilor menajere și ambalajelor. Sunt acele containere închise, puse în linie, pe care scrie mare și citeț, românește, destinația: hârtie, plastic, fier, sticlă, resturi menajere. Ce nu-i clar? Ce nu se înțelege? Înclin să cred că toți locatarii, proprietari sau chiriași, știu limba română, scrisă cu majuscule. Ce pot să înțeleg eu, vecinii mei, trecătorii ocazionali când văd cum se comportă vandalii, analfabeții funcționali, sălbaticii, că altfel nu le mai pot spune, și nu-mi cer scuze. Stați zece minute în apropierea unor asemenea dispozitive, containere, verzi, frumoase, închise și vedeți nesimțire: mulți, prea mulți, nu selectează din casă tot ce scot afară, le aruncă la grămadă, nici nu clipesc când văd că scrie mare destinația fiecărui compartiment.
Dacă s-a umplut, neapărat trag, împing, rup, forțează. Până la urmă, tabla cedează, totul se blochează. Fac curățenie prin fața blocului, aruncă, înghesuie prin acele fante, până rup, strică. Am îndrăznit să atenționez un asemenea individ că nu-i corect ce și cum face. Dacă nu săreau alți doi vecini în ajutor, o încasam rău. Ce era la gura lui! Cum Doamne și când ne mai facem bine? Am sperat, la un moment dat am crezut că ne-am revenit, știm să scriem și să citim, am fost la școală, ne mai uităm la televizor, mai citim un afiș, ne mai gândim la bani, ai noștri sau ai administrației. Nu, nici o șansă. Ne comportăm în continuare ca vandalii, goții și vizigoții, hunii și tătarii. Dacă cu vorbă bună nu merge, nu-i logic că este nevoie de vergea, amendă, dar nu simbolice, ci din acelea care să usture. Vine vara, iar semințe și coji de semințe peste tot, iar flori distruse, iar nasuri suflate pe stradă și scuipați pe pereți. Da, la noi, în Bacău. Ce ne facem, oameni buni? Cred că fiecare ar trebui să ne punem întrebarea și să și răspundem.
