19 aprilie 2024
Interviu„Nu-i condamn pe cei care i-au facut portret lui Ceausescu”

„Nu-i condamn pe cei care i-au facut portret lui Ceausescu”

Interviu cu Stefan Pristavu, artist plastic

– Am vazut pe YouTube mai multe clipuri, o imbinare foarte frumoasa intre pictura si muzica, imaginile sunt superbe peisaje ale maestrului Stefan Pristavu, iar muzica apartine unor compozitori si interpreti foarte cunoscuti din tara si din strainatate: Gheorghe Zamfir – nai, Tudor Ungureanu – caval, Faure Pavane, Anton Suteu etc. De pe simeze pe YouTube, Stefan Pristavu a parcurs mai multe etape ale creatiei…

– A fost o intâmplare, am un prieten, care are un prieten la Constanta, Laurentiu Rosu, care se ocupa de aceasta “arta”. I-am trimis mai multe tablouri, peisaje si ati vazut ce a iesit. Sunt foarte frumoase, am ramas impresionat. Mi-a mai cerut, i le-am trimis si acum sunt vreo 4-5 clipuri. De fapt, cele doua genuri artisitice mereu au fost ingemanate si doar un specialist le poate valorifica, le poate pune impreuna. Le-ati vazut? Nu m-am gândit cu ani in urma la asa ceva. Stiu ca sunt pictori care asculta muzica atunci când se aseaza la sevalet, insa eu merg pe câmp, pe balta, in tabere si muzica este una naturala.



– N-a lipsit mult ca astazi sa fi stat de vorba cu un militar nu cu un pictor, un cunoscut si aprecia peisagist, ultimul mohican, cum spuneti dumneavoastra, “ultimul impresionist” dupa cum spun criticii. De fapt, peisajul este ca reportajul in presa, din ce in ce mai rar.

– Da. Viata si conditiile de acasa. Noi am fost opt frati, taranul nu avea pensie ca acum, afost foarte greu. Parintii mei lucrau pamântul, tata la padure, adunau bani si ne tinea in scoala. A fost o intâmplare, au venit si m-au “agatat” pentru scoala. Ne-am inscris la scoala militara trei fosti absolventi de la Liceul de Arta din Iasi. Doar unul singur a ramas, a terminat, a ajuns mare, chiar comandantul Politiei din Iasi. Mie nu mi-a placut, stiti cum era “Drepti!”, “Culcat!”, “Târâs, inainte!” si ajungeam cu nasul intr-o balta. Ne faceam ca porcii. Azi asa, mâine asa, cine a facut armata stie. Am iesit la raport, indrumat de un capitan, era inainte de depunerea juramântului. Imi placea la cursuri, invatam Dreptul Roman, cazuistica…Bine ca am iesit la timp. Mi-a dat drumul, am mai stat un an acasa, am predat la Liceul din Halaucesti, am adunat bani si am dat examen la Institutul de Arta, 3 ani, apoi am facut la f.f inca trei ani Muzeologie. Am prins un tren. Lucrarea de stat am dat-o cu actualul academician Constantin C. Giurascu, devenit senator.

Nu i-am facut portretul lui Ceausescu, insa nu-i condam pe cei care i-au facut.

– Din Tatarusi, de lânga Pascani, profesor de desen in Bacau. La ce scoala ati primit repartitia?

– Am terminat primul pe tara. Eu am fost mereu foarte bun, am invatat, deoarece stiam ce am in urma, fratii mei au facut profesionala, veneau acasa murdari, obositi. Sa va spun cum am ajuns la Liceul de Arta. Mama, care era cu comanda, l-a trimis pe tata la Iasi, la partid, sa caute o scoala buna si gratuita. S-a dus. Cei de acolo i-au spus ca ar fi una, dar copilul trebuie sa stie sa deseneze. Stie, a zis tata, el ne face cartile de joc, dupa ce se rup de atâta jucat. La sarbatori, oamenii jucau la poarta, la crâsma, un joc de carti, ele, de atâta folosinta, se rupeau, nu se mai cunostea desenul pe ele. Jucau in draci, cu patima, le aruncau, le trânteau. Eu faceam rost de carton, de culori si refaceam pachetul de carti. Asa am intrat la liceu, asa am terminat cu militaria. Sa revenim. M-am uitat pe lista de posturi, nimic la Iasi, nimic la Suceava, era prin Constanta, insa un prieten mi-a spus, ba, acolo trei luni stai la soare, iar noua te bate vântul in fund. In Bacau erau posturi la Scoala 1 si Scoala 13. Am ales 1, am zis ca este in centru. N-a fost sa fie. Nu mai este acum, a fost prima scoala de baieti.

– Sunteti nascut pe 26 ianuarie, in aceeasi zi cu fostul dictator…

– Da, cu “seful”, inainte facem ziua o data cu el, dar acum, el sus, eu jos, trebuie sa-mi sarbatoresc ziua singur!

– I-ati facut vreun portret lui Ceausescu? Se obisnuia atunci.

– Nu. Nu am primit comanda, eu, cum v-am spus, nu sunt un portretist, mai fac daca sunt in forma, nu sunt rau la portrete, dar nu sunt la fel de bun ca alti colegi. Nu eram nici membru al Uniunii, erau destui care le faceau, insa eu nu-i condamn absolut deloc. Bine ca au stiut sa faca, ca nu toata lumea se pricepe la portret, la compozitie. Stiti doar ca nu a fost singurul conducator care a fost pictat, si Napoleon, si regii, si regii nostri, si papii, toti s-au inconjurat de artisti, le-au dat comenzi.

Artistul este singur in fata pânzei, cu fricile sale, cu indoielile lui, cu talentul sau.

– Un artist, am citit, am stat de vorba cu unii dintre ei, nu traieste doar din arta lui.

– Nu se poate, nu s-a putut niciodata. Stiti cum se spune, in pictura muncesc 1000 pentru unul. Este ca o piramida cu baza mare, se tot urca, se tot urca si doar unul ajunge in vârf, care ia totul: glorie, bani, pozitie. Eu sunt multumit, sunt undeva in piramida, insa stiu ca fara pietricica aia n-ar fi bine, piramida s-a dezechilibra. Fiecare are locul lui, mai sus sau mai jos. Pictura m-a ajutat, nu pot spune ca nu mi-am scos banii investiti pe materiale. Am facut extrem de multe expozitii, colective sau personale, in Bacau, in tara, peste hotare, de pe urma carora nu pot spune ca am facut avere.

– Vorbim frumos despre artist la vernisaje, la aniversari, insa nimeni nu vorbeste despre ce este inainte de a pune un tablou pe simeza pentru a fi vazut de public. Nu stie nimeni ce se intâmpla in atelierul artistului, in gândurile lui, in razboiul dilemelor, nu stie privitorul nimic despre fricile celui daruit cu talent, dar si cu indoieli.

– Nici nu trebuie. Artistul este singur in fata pânzei, in fata cartonului. Lucian Boia are o carte care se cheama “De ce este România altfel?” Acolo sunt mai multe raspunsuri la intrebarea dumneavoastra. Pe aceasta carte, o cunostinta, o colega de la Scoala Dragan, unde am predat ultima data, profesoara de matematica, mi-a scris câteva rânduri. Vreti sa le cititi? Ar fi un raspuns la intrebarea din titlul cartii.“…Si pentru ca avem peisaje autentice, imortalizate de oameni AUTENTICI, precum Maestrul Pristavu”. Ce este inainte de expozitie? Munca, zbatere, lupta cu tine, foarte mult timp in fata sevaletului, in “documentari”, chiar in discutii cu prietenii, multa lectura, multe expozitii vizionate. Cum se face un tablou? Ca o compunere, are introducere, cuprins (naratiune) si incheiere! Dar o expozitie are si lucruri mai prozaice, lipirea etichetelor, inramatul, transportul, urcarea pe simeze. Sa stiti ca aceasta operatiune este o arta. Daca nu iesi in public, daca nu faci expozitii, nu mai functioneaza goarna. Am citit recent o carte a unui american, “Intoarcere in timp”. Este extrem de interesanta. Am sa va dau un exemplu, o reflectie a autorului: Un nepot s-a apucat de pictura si i-l intreaba pe batrânul scriitor, ce sa faca, sa cheme niste critici sa-i vada tablourile, sa cheme niste specialisti, niste pictori? Batrânul ii raspunde: “Nu, fa o expozitie, numai publicul este cel care iti va spune adevarul.” Mai aud colegi care spun ca lucreaza pentru ei, ca nu-i intereseaza parerea publicului, a criticii. Daca nu te intereseaza, atunci tine tabloul in casa, muta-l dintr-o camera in alta, de pe un perete pe altul. Eu merg des in tabere, in tabere mari, este una la Sovata, organizata de doi tineri, unul este medic, iar altul proprietar de vila. Vin peste 50 de creatori din toata tara. Beneficiem de masa, cazare, transport, iar plata o facem in tablouri. Amândoi sunt colectionari, au afacerile lor, au contracte cu hotelieri din Franta si Germania, care schimba lucrarile din hotel la trei ani si nu pun decât originale. Seara discutam despre câte in luna si stele, dar si despre pictura. Cum sa fie pictura? Ca sa fie o lucrare buna trebuie sa fie acceptata si de novici, dar si de specialisti, si de prosti, si de destepti.

– Critica a dat verdictul: Stefan Pristavu este unul dintre cei mai importanti si apreciati peisagisti din Bacau, din Moldova. Peisajele sunt adevarate povesti, personajul Harap Alb a fost luat de culoare.

– Poate si structura mea sufleteasca s-a potrivit, poate sinceritatea mea, de ce nu si locurile in care m-am nascut, am trait si traiesc sa fi fost liantul. Profesorul meu Podoleanu de la Iasi imi spunea, Fanica, in arta trebuie sa fii sincer, nu poti umbla cu siretlicuri, sa il copii pe unul sau pe altul. Asa am fost educat. Criticii de care vorbeati zic asa: Pictorul, oricât s-ar ascunde, el termina prin a se exprima pe sine si epoca sa, fie ca opera este figurativa sau abstracta, adevarul iese totdeauna la suprafata.

Gimnaziul nu are menirea de a scoate artisti, aici ei invata sa iubeasca frumosul.

– Maestre, 42 de ani de scoala, de munca la catedra, lectii de desen, o materie…

– Nu va pronuntati… Eu am predat numai la gimnaziu si liceu. Mi-a fost greu la inceput. Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, insa si acum când ma intâlnesc cu fosti elevi, ma saluta si imi zic: Gata, stiu, un kilogram de verde este mai verde decât o jumatate de kilogram de verde. Sunt vorbele lui Gauguin, iar eu le spuneam la ore elevilor, atunci când vorbeam de compozitie, de echilibru, de impact la un tablou. Scoala generala nu este o scoala de arta, nu are menirea de a scoate artisti, ea are menirea de a educa elevii in spiritul frumosului, sa stie sa priveasca un tablou, sa perceapa o opera de arta, sa deseneze, sa incadreze. Cei mai multi nu vor deveni creatori, ei vor fi consunatori de arta. Eu nu mi-am dus elevii incolonati in muzee. Am inventat altceva. Le spuneam, cine se duce la muzeu si imi aduce biletul, primeste nota 10. Dar am mai pus o conditie: sa treaca pe spate numele a trei pictori sau sculptori. Eu i-am stimulat prin note, i-am stimulat prin povesti, le spuneam intâmplari adevarate, faceam din orele de Istoria Artei adevarate ore de mare audienta. Asa am crezut eu ca e bine, ca a fost sau nu a fost…

– Stiu o mica istorie cu intrarea dumneavoastra in UAP…

– Nu era usor sa intri in Uniune, trebuia sa participi la doua bienale. Bienalele erau expozitii organizate numai la Sala Dalles din Bucuresti. Se adunau mii de lucrari din toata tara, un juriu le vedea si dadea verdictul: intra sau nu intra. Eu tot trimiteam lucrari mai indraznete, atingeam deja abstractul, insa nu treceam bariera. M-am adunat si am zis sa fac ce stiu eu mai bine: peisaj. Una din lucrari este in expozitie, aici, la Frunzetti. A trecut, am trimis acuarela, a intrat. M-ati intrebat de modernism, de impresionism, eu va raspund in felul meu. Foarte multi, inclusiv critici, afirma ca iubesc arta moderna, merg la expozitii, insa daca mergi in casele lor gasesti tot peisaje.

– Snobism…

– Un curent. Sunt oameni care vor neaparat sa intre in curent, ca-i la moda, este curentul care vine si pleaca. Doi rusi, acum cinci ani, au facut o analiza a ceea ce tin oamenii in casa, este vorba de arta. Au investigat, au cautat in toata lumea. 75 la suta din cei intrati in analiza lor aveau in casa peisaje. Ce inseamna? Inseamna ca peisajul aduce in casa de ce are nevoie omul: liniste, mângâiere, relaxare. Eu sunt si pescar, iarna-vara, ma duc la balta, la copca, iau si sevaletul cu mine. Sunt zile când nu prind un peste, dar reusesc sa fac schite, uneori uleiuri, sa “trag” cu ochiul la peisaj. Ma duc in atelier incarcat. Pescuitul si pictatul sunt doua ocupatii care m-au ferit de boli, de stres, cu ele am depasit momentele mai grele din viata mea. Pictura este o meserie pozitiva, la fel si pescuitul. Eu nu am avut nicio zi de concediu medical. Fiica mea lucreaza de multi ani in Franta, este medic oncolog si de ziua mea imi trimite câte o felicitare. Ce era pe una dintre ele: o balta, cred ca cea de lânga Turnul Eiffel, o balta superba, cu ratuste, cu trestii, de-mi vine sa arunc undita in ea! Acesta-i peisajul!

Griurile sunt culorile mele, lucrez cu ele pâna imi iese o lucrare buna.

– Care a fost, care este crezul artistic al pictorului Stefan Pristavu?

– Crezul! Crezul meu a fost si este sa fac o lucrare buna. Lucrezi, lucrezi, important este sa stii când sa te opresti. Ni se spunea la cursuri: tovarasi studenti, trebuie sa stiti, sa invatati când sa va opriti. Crezul? Compozitie, echilibru, culoare. Eu iubesc griurile, ele ma reprezinta, imi place Picasso, avea niste griuri superbe. Griurile sunt culorile mele, lucrez cu ele, le combin pâna se naste ceea ce doresc sa exprim.

– In ultimii ani se practica comertul cu arta prin Internet. V-a cucerit aceasta modalitate de a intra in circuitul de valori artistice?

– Nu o sa va vina sa credeti: am vândut, am vândut bine. A mers pâna la Razboiul din Golf, pâna la atacul terorist asupra celor doua turnuri din New York. De atunci a scazut dramatic cererea de tablouri, incât nu mai renteaza. Era o firma in Bacau care se ocupa de aceasta treaba. A venit in atelier, a vazut si am batut palma. Eu stabileam pretul, daca avea cerere la acel pret il vindeam, daca nu… Nu erau preturi mari, insa 100-200 de dolari/lucrare era bine la acea vreme. Am vândut bine si in Bacau, Agricola International m-a solicitat, mai ales atunci când erau cu nemtii, imi dadeau telefon, domnu’ Pristavu, iar mai vor nemtii niste tablouri. Nu primeam bani, ne platea in produse, metoda practicata de domnu’ Placinta, ne ajuta, a fost un om extraordinar. Am vândut din expozitii, direct din atelier, din magazinul nostru, ba o nunta, un botez, o aniversare, casa noua, tabloul a devenit cadoul ideal.

La prima mea expozitie personala, la vernisaj, am vândut câteva tablouri, am vândut de jumatate de Oltcit, atunci mi-am luat prima masina. Lumea avea bani, insa nu avea pe sa-i cheltuie.

Imi place sa ma distrez, sa socializez, sa traiesc.

– Spuneati ca este o onoare sa fii membru al UAP, dar numai cu onoarea nu poti trai. Ce avantaje mai are un artist membru al uniunii?

– Sa lamurim lucrurile. Este o onoare sa fii membru al UAP; nu toti sunt. Uniunea are spatii, are magazin propriu, are fonduri, are structuri, organizeaza diferite manifestari de prestigiu la care poti participa. Si mai este un avantaj, primim, când iesim la pensie, o jumatate de pensie.

– Ridica bacauanii palaria când va intâlnesc pe strada?

– Nu. Nu-i nevoie, eu nu sunt doamna aceea care tocmai a divortat, Marin. Unii ma mai recunosc, pe la un chiosc de ziare, pe la Loto, unde ma duc des. Imi place conversatia, sa socializez cum se spune acum.

– Jucati la Loto?

– Da, de mult timp joc la PariLoto. Ma pricep la fotbal, inainte, când aveam echipa in A mergeam si pe stadioane. Acum doar joc. Este interesant, este frumos, trebuie putina psihologie, putin sau mai mult forbal, sa cunosti echipele, palmaresul, rezultatele directe, acasa, in deplasare. Ma distrez, am o bucurie când imi ies rezultatele. Nu-i greu de câstigat. Eu iau cam un milion pe luna. Este nevoie de cumpatare, sa nu fii hapsân, sa nu ajungi sa te domine jocul.

– Domnule profesor, a fost o bucurie sa stau de vorba cu dumneavoastra, chiar o incântare. Va multumesc si, ca tânar membru al Clubului 70, in care tocmai ati intrat, va doresc sanatate si bucurii, pentru ca, nu-i asa, 70 de ani traiti intens, sunt mai frumosi decât 30 risipiti.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri