Am evadat zilele trecute, împreună cu nepoțeii, în minunata lume a codrului copilăriei mele, dar și în alte zone, cândva mirifice, ale naturii. Au existat două percepții diferite: una în care era prezent entuziasmul copiilor, alta, a mea, în care dezamăgirea, mascată, m-a asediat.

Pădurea deasă, umbroasa pădure a copilăriei nu mai există. Copacii, loviți de ,,covidul” hoțiilor guvernamentale păstrează între ei distanțe… sociale mari.Am simțit cum mutilatul codru oftează. Brusc, mi-am amintit de cartea pe care încă o citesc, „Zigzaguri. Accente. Jurnal” (Bacău, Editura Babel, 2020), minunata/ recenta apariție editorială semnată de Prof. Constantin Călin, în care, amar, se zvârcolesc și nuanțe „despre valorificarea «darurilor»”, cu trimitere la un fragment tragic din „Descrierea Moldovei”, capodopera lui Dimitrie Cantemir:

„Locuitorii […] de la șes au cirezi mari cu boi frumoși și zdraveni, din care sunt trimiși în fiecare an peste patruzeci de mii prin țara leșească spre Dantzig, iar acolo sunt vânduți iarăși în țările învecinate ca boi leșești. În Moldova poți cumpăra o pereche de boi cu 5 sau, iarna, chiar cu 3 taleri nemțești, iar la Dantzig se vând cu 40 până la 50 de taleri nemțești”. Afacerea o făceau străinii, desigur, nu moldovenii. Astăzi, conchide Constantin Călin, „figura cu «boii leșești» a fost aplicată unor materii prime și chiar unor produse industriale…” Codrii copilăriei noastre, jefuiți oficial, au fost/ sunt ,,boii leșești” de serviciu.

Pentru că nu doar codrii, ci și izvoarele înseamnă viață, le-am propus nepoțeilor să vizităm și trei locuri cu izvoare aproape mitice ale copilăriei mele. Dezamăgirea a fost cruntă. Într-o zonă de poveste, de pildă, numită Izvoare, unde erau, unul lângă altul, șapte izvoare perfect îngrijite, ocrotite cu ghizduri, doar unul mai era în viață… Atunci, l-am luat de guler pe preahulitul Covid și i-am șoptit: „Mea culpa. Credeam că ești țicnit. Constat, însă, că n-ai venit întâmplător, ci ai fost adus. Ești normal la cap, monstrule…”


PUBLICITATE